Blog

Timpurile în care trăim sunt înfricoșătoare, grele și necesită o pregătire din partea noastră. Mulți ne întreabă, pentru că sunt acolo, aproape de zona de conflict, ce e de făcut. Ceea ce trăim nu e decât o manifestare a bolii ce domnește în lume, a păcatului. Și mai ales a păcatelor acestea, împotriva firii, despre care părintele Arsenie Papacioc spunea că grăbesc Înfricoșătoarea Judecată.

Timpurile acestea ne cer nouă pocăință pentru păcatele noastre, dar și pentru păcatele lumii. E mai ales un îndemn de a ne ruga împreună cu sfinții Bisericii. Iar un părinte bun și mare al Bisericii noastre, părintele Zaharia de la Essex, și-a îndemnat obștea să nu vorbească despre război, ci doar să se roage. Pentru că atunci când ne rugăm primim har, iar când vorbim îl pierdem.

În Evanghelia sâmbetei lăsatului sec de carne, Mântuitorul ne vorbește despre semnele celei de-a doua veniri a Sa și despre felul în care noi trebuie să trecem prin ele: „Iar când veți auzi de războaie și de răzmerițe, să nu vă înspăimântați; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârșitul nu va fi curând... Și vor fi cutremure mari și, pe alocurea, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi... Și vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și al valurilor. Iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina... Iar când vor începe să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie... Luați seama la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții, și ziua aceea să vine peste voi fără de veste, ca o cursă... Privegheați dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să fiți vrednici să stați înaintea Fiului Omului” (Luca 21, 9-36).

De bază este îndemnul de la final să fim treji, să ne rugăm, să nu ne îngreunăm cu băutura, cu mâncarea sau cu grijile vieții. Într-un cuvânt, preocuparea noastră să fie atragerea harului. Numai harul lui Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste orice. Iar dacă inima tremură în noi și slăbim, înseamnă că trebuie să ne rugăm mai mult. Și știți cum zicea părintele Arsenie Papacioc când era întrebat cum a rezistat în închisoare, „păi, ghimpele era mare, trebuia să ne rugăm mai mult.” Și așa L-au văzut pe Mântuitorul viu în închisoare. Deci e un îndemn la mai multă rugăciune pentru noi și atunci harul vine în inimă și ne întărește.

Mântuitorul nu ne vrea înspăimântați. Și dacă avem harul Său nu vom fi înspăimântați. Modelul este Maica Domnului. În Acatistul Bunei Vestiri ea este numită „vas pecetluit al Duhului Sfânt”. Iar părintele Zaharia Zaharou spune că ea niciodată nu a pierdut vreo picătură de har din ce a primit. Nu și-a deschis gura nici în bucurie, nici în suferință. În bucurie doar o dată, la Buna Vestire.

Când deschidem gura în bucurie naștem invidie și pierdem har, când deschidem gura în suferință naștem în noi cârtire, revoltă, întrebări fără sfârșit și, la fel, pierdem mult har. Răspunsul la toate greutățile este să păstrăm tăcerea și să ne rugăm. Și așa, harul se acumulează în inima noastră. Iar omul cu harul lui Dumnezeu în inimă le depășește pe toate. În paranteză fie spus, Maica Domnului a avut nevoie de tot harul ca să treacă prin crucea Fiului. În fața durerii pe care a simțit-o nu ar fi putut trăi dacă nu era întărită de harul Duhului Sfânt, zic Părinții.

Ea e modelul pentru noi de cum se trece printr-o nevoie. Cum se zice în Evanghelie, ea ce auzea „punea în inima ei”. Ce zicea dreptul Simeon sau altele pe care le auzea, ea toate le punea în inima ei. Așa și noi, să punem în inima noastră rugăciunea de azi, mângâierea lui Dumnezeu de mâine, psalmii, Liturghia, milostenia. Le punem acolo. Că avem nevoie de ele, de toate, ca să putem trăi bine.

Acesta este modelul pentru noi, „vas pecetluit al Duhului Sfânt”. Să închidem gura. Să nu mai urmărim știrile, pentru că știrile nu ne ajută. Știm deja că e rău. În momentul de față știrile sunt o cauză principală de a pierde harul și de a ne împărtăși de un duh străin, care nu ne ajută. Noi avem nevoie de har, nu de duhul lumii sau al celui rău care face spectacol și senzațional din suferință. Avem nevoie de rugăciuni.

Și m-am bucurat tare mult că oamenii din Moldova, din România, probabil și din Polonia primesc cu inimă deschisă pe refugiați. E un semn bun, e o împlinire a Evangheliei. Și noi trebuie să facem ce putem, în primul rând rugăciune, facere de bine și să avem har. Să nu fim înspăimântați. Să nu se înfricoșeze inimile noastre, să nu se tulbure inimile noastre. Pentru că Dumnezeu nu vrea aceasta. O inimă tulburată nu poate ține harul. Trebuie să fim liniștiți, cât se poate, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Starea de înspăimântare nu e normală pentru un creștin. Mântuitorul nu a fost așa. Maica Domnului nu a fost așa. Au fost în suferință, dar nu înspăimântați, nu terifiați.

Să fim și noi vase pecetluite ale Duhului Sfânt, să citim și noi mai mult la Psaltire. Nu doar o catismă pe zi, ci 3, 4, 20... La noi, la Mănăstirea Putna, sunt părinți care citesc în fiecare zi o Psaltire și ajung și până la 3 Psaltiri pe zi. Și îi întrebam dacă nu vin ispite și ziceau că dacă nu citesc vin ispite. Deci, dacă nu citesc, vin gânduri. E imaginea aceasta de la Sfântul Macarie cu un vas pe foc. Dacă focul se slăbește vin muștele, șoarecii, și spurcă mâncarea, dar dacă pui lemne pe foc nu se apropie nici muscă, nici nimic. Așa și noi, trebuie să punem mai multe lemne pe foc acum. Mai mulți psalmi, mai multe acatiste, mai multe metanii, ce putem fiecare. Să atragem har. Să aprindem focul. Și dacă avem har nu se apropie gândurile și nu suntem terifiați. Dar trebuie mai mult foc!