Blog

Nu știu cu ce să încep, dar poate este bine să încep cu minunea care s-a petrecut când ne-am dus să aprindem o lumânare la Putna, unde își doarme somnul de veci, alături de marele Sfânt Voievod Ștefan cel Mare, stând strajă la hotarele de nord ale țării și la hotarele duhovnicești ale românilor.

Era o zi de vară în luna august. Am plecat din Rădăuți unde trebuia să ne întoarcem pentru că în ziua aceea urma să cununăm, să fim nașii unor prieteni de suflet. Noi veniți din Canada, ei din Italia. Era într-o zi de duminică. Drumul dinspre Putna spre Rădăuți era plin de mașini blocate în trafic și ne-am îngrijorat gândind că nu ne vom putea întoarce în timp. Dar am continuat drumul cu încredințarea că nu ne va lăsa Înaltpreasfințitul Părinte Victorin și că ne va ajuta să ne întoarcem cu bine și în timp. Am ajuns la Sfânta Mănăstire, ne-am închinat la mormântul Înaltpreasfințitului, i-am mulțumit că ne-a ajutat să ajungem la sfinția sa pentru a ne ruga. Astfel ne-am întors la Rădăuți pe un drum deschis, liber și fără trafic, așa încât am ajuns la timp ca să putem onora datoria de nași.

Pe Înaltpreasfințitul Victorin l-am perceput ca pe un om foarte delicat și foarte, foarte, foarte modest. Un om mic la stat și mare la sfat. Fiecare întâlnire cu preasfinția sa a fost deosebită. Când venea în vizită la catedrala noastră, adesea intra fără să fie întâmpinat cu cântările și onorurile de care se bucură înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. El intra ultimul, ducându-și singur servieta neagra, ridicându-și straiele să poată urca scările, deschizând ușa bisericii ca să intre enoriașii înaintea sfinției sale. Dacă se întâmpla să se afle prin preajmă vreun copilaș, se oprea îndată, și se căuta prin buzunare, care erau pline de bomboane, special pregătite pentru copii. Așa l-am cunoscut pe Înaltpreasfințitul. Am cântat odată la strană când sfinția sa a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a grabit să mă plătească la sfârșit, cumva surprinzându-mă, pentru că nu așteptam plata și cu atât mai mult din parte unui episcop. M-a impresionat profund când a insistat să primesc darul, și pentru că venea cu o așa binecuvântare din mâna lui, nu am putut refuza. La acea parohie micuță, slujise cu puțin timp înainte un alt părinte deosebit cu inima de aur și cu ochii albaștri, infinit de frumoși, cu o blândețe pe chip extraordinară, cu părul și barba albe ca de sfinți, părintele Vasile Vasilache, venit și el în slujirea Ortodoxiei după ce gustase tratamentele antihristice din pușcăriile comuniste.

M-a durut foarte tare sufletul să fiu martora unor evenimente îndreptate fără nicio justificare împotriva Înaltpreasfințitului părinte Victorin când la unul din Congresele Episcopiei unii preoți l-au necăjit cumplit de tare spre sfârșitul vieții și slujirii sfinției sale. Cred că Dumnezeu a îngăduit și această încercare adăugată nesfârșitului număr de suferințe și încercări pe care le-a trăit de-a lungul vieții ca să îi facă cununa și mai mare. La acest congres rușinos, l-aș putea numi, unii preoți i-au cerut să abdice, motivând vârsta sa înaintată … Dacă doreau schimbare și noutate, nu îi împiedicau cu nimic slujirea, eforturile și sacrificiile Înaltpreasfințitului Victorin, care, necăutând vreodată fală și onoruri, și-a apărat poziția de slujire arhierească susținând că nicicând în istoria Ortodoxiei un episcop nu a ieșit la pensie, el fiind lăsat să moară în scaunul și în chemarea de episcop. Am simțit durere mare în glasul preasfinției sale, dar s-a aflat încă o dată drept în poziție de apărare a tradiției ortodoxe și nu a lui personală.

Am cunoscut personal familia Alexe, pe domnul George Alexe, doctor în teologie, dar și el de o modestie greu de descris și pe doamna Ruxandra Alexe, absolventă de Belle Arte, care au trăit și au slujit împreună cu Înaltpreasfințitul ani de zile Ortodoxia și neamul românesc. De la doamna Ruxandra (Didi) Alexe am aflat că Înaltpreasfințitul nu lăsa pe nimeni să îi spele veșmintele. De la domnul Alexe am aflat că adesea mergea să îi ducă de mâncare în cameră Preasfinției Sale și realizase că prefera aceasta pentru că nu stătea la masă, ci mânca de pe un scaun în genunchi, în permanentă rugăciune. Postea foarte mult și se ruga foarte mult. Prefera să treacă neobservat și să trăiască într-adevăr respectând toate valorile monahale ale castității, ale sărăciei, ale rugăciunii permanente. Impresionant era și felul cum călătorea către toate parohiile de pe întinsul și largul continent nord American în autocare, dormind prin stații de autobuz, adeseori fiind jefuit, bătut, bruscat. Am aflat acestea tot din mărturiile domnului Alexe. Nu avea automobil personal și nici călugări și călugărițe care să îi slujească. A trăit și a slujit ca un om profund duhovnicesc și eu întotdeauna l-am perceput ca pe un sfânt.

Cum i-a fost viața, așa și plecarea. A fost găsit în spital pe jos, cu firele de la mașinăriile care îi susțineau viața trase… și parcă iar cu răni pe trup, așa mărturisea domnul Alexe cu durere. La priveghi au fost foarte puțini oameni, iar permanent cu preasfinția sa a fost o creștină care avea mulți copii și care era foarte, foarte credincioasă. În simplitate și modestie a trăit, în simplitate și modestie cu mari, foarte mari sacrificii a slujit, iar cu aceeași simplitate și modestie s-a dus la Domnul, de unde sunt convinsă că se roagă pentru noi, pentru sufletele noastre.

Dumnezeu să îl odihnească cu sfinții și veșnică să fie pomenirea lui din neam în neam!

Daniela Anghel, Windsor