Blog

Suntem la acest Praznic luminos, al Nașterii Domnului. Mulțumim lui Dumnezeu că suntem împreună, că așa se înmulțesc bucuria și darul. De fapt, mai bine că suntem cu Dumnezeu, sau că Dumnezeu este cu noi. Și acesta este cuvântul pe care trebuie să îl avem înaintea ochilor în aceste zile: Emanuel – Dumnezeu este cu noi. Cuvânt ebraic, cu care Proorocul Isaia cu 700 de ani înainte L-a anunțat pe Mesia: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (care înseamnă Dumnezeu cu noi)” (Isaia 7, 14).

Cred că la acest adevăr ar trebui să medităm noi mai mult zilele acestea. Să ținem de adevărul acesta. Sunt multe realități în jurul nostru, care caută să ni se impună. Și de multe ori suntem copleșiți. Începând de la păcatele noastre, de la neputințele noastre, lipsuri de tot felul la noi, suntem și noi de multe ori sătui de noi înșine. Apoi relația cu cei din jur, care poate-i grea, poate am ajuns la capătul răbdării. Apoi realitățile din jur, care nu sunt ușoare. Deci multe realități vin în contact cu noi și încearcă să se impună în inima noastră, în mintea noastră, să ne capteze atenția.

Ei bine, noi trebuie să ținem de realitatea aceasta că Dumnezeu e cu noi. Ea e mai puternică decât toate, dacă noi știm să ținem de ea. Depinde de noi. Pentru că suntem în duminica de după Crăciun. S-a citit Evanghelia despre fuga în Egipt. Imediat după ce s-au închinat magii, a apărut îngerul în vis lui Iosif și îi spune să ia pruncul și pe mamă, să fugă în Egipt și să stea acolo până ce îi va spune el. Unde este Dumnezeu?! Cum de Dumnezeu întrupat trebuie să fugă în Egipt?! Și totuși așa a fost. Fiul Tatălui, Cuvântul întrupat, a trebuit să fugă în Egipt.

Așa și cu noi. Și e bine să ne obișnuim cu limbajul acesta al lui Dumnezeu, al Evangheliei. Căci zice Mântuitorul, „asemenea e împărăția cerului grăuntelui de muștar, care e cea mai mică dintre semințe, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom” (Matei 13, 31-32). Deci, când vorbim despre Dumnezeu, pornim de la realități mici. El e prezent, dar ca un grăunte de muștar în noi. Cum a fost și când S-a născut. Lumea nu știa că S-a născut Mesia. Era ignorat. Bine, în afară de păstori, de magi... Realitatea lumii continua bine mersi. Și Dumnezeu Se întrupase!

Așa e și în viața noastră. Dumnezeu e cu noi, numai că încă e puternic în noi omul cel vechi, încă vrăjmașul e foarte puternic sau alte realități sunt puternice în/pentru noi. Fiecare suntem copleșiți de ceva. Să ne aducem aminte și de episodul umblării pe apă. Dumnezeu era cu apostolii, Mesia Se descoperise lor, și totuși erau valuri pe mare. Și totuși i-a lăsat toată noaptea să vâslească pe marea învolburată. Deci trebuie să ne obișnuim că prezența lui Dumnezeu cu noi nu înseamnă neapărat lac liniștit. Poate să însemne și valuri și furtună. Dar dacă noi știm să nu ne dezlipim ochii de la El și ținem de realitatea aceasta – Dumnezeu cu noi! – ca cea mai importantă a vieții noastre, atunci vom birui, cum și Sfântul Petru a făcut.

Îmi aduc aminte de vorbele unui părinte mărturisitor, părintele Mihai Lungeanu, care a devenit preot târziu, după Revoluție. El a trecut prin închisori. Un preot tânăr i-a luat un interviu. Și se tot mira de ce îi zicea părintele. Fiindcă părintele Mihai vorbea în termeni firești despre realități duhovnicești, care pentru noi sunt aproape de negândit. Printre altele îi povestea cum a dobândit rugăciunea inimii. Părintele a făcut de două ori închisoare. După prima eliberare, a dobândit darul odată, după ce s-a împărtășit. Spunea că a simțit o durere în inimă, o durere harică, plăcută, nu firească. Și darul rugăciunii inimii cum e?! Permanent inima se roagă. „Eu dorm, dar inima mea veghează”, zice Solomon (Cântarea Cântărilor 5, 2). E un har special. E o prezență constantă a lui Dumnezeu, sau a inimii omului la picioarele Sale. Auzind acestea, părintele tânăr l-a întrebat dacă nu s-au dus astfel și ispitele. Părintele Mihai i-a răspuns, „Nu, nu s-au dus ispitele”. Și părintele tânăr continuă, „Păi ce folos, dacă nu s-au dus ispitele?” Și primește răspuns, „Da, nu s-au dus ispitele, dar treci altfel prin ele, ești întărit.” Și mai spunea că după ce a fost închis a doua oară, și deja avea rugăciunea inimii, se simțea betonat. Spunea, prin darul rugăciunii și mai ales prezența lui Dumnezeu, scuipi peste vrăjmaș.

Deci asta ar trebui să facem noi, să ținem de realitatea asta – Emanuel. Și așa să trăim viața noastră. Necredința mea, neputința mea, păcatele din mine, urâciunea mea, apoi a celor din jur și apoi a lumii, toate trebuie să le trăiesc prin această realitate – Dumnezeu cu noi.

Această realitate, că Dumnezeu e cu noi, altfel ne raportează și la lume. Poate să facă vrăjmașul ce vrea, omul care Îl trăiește pe Dumnezeu, e altfel. Că Dumnezeu e peste tot. Și lucrează. Nu știm cum, dar o face, chiar dacă nu se înțelege. Calea lui Dumnezeu e greu de înțeles. Dar dacă noi știm că e cu noi, altfel ne raportăm la tot ce ni se întâmplă. Și știm că vom birui cu El. Cum zicea părintele Arsenie Papacioc. Erau alegerile din 2004 și l-am întrebat și eu, „Părinte, ce va fi?” Iar el mi-a răspuns, „Nu știm ce va fi, dar știm că la final va birui Hristos. Dar biruința asta ține și de tine, și de mine!” Așadar, noi să credem că Dumnezeu e cu noi, că lucrează și va birui. Și să ținem de asta! Dar să ne și angajăm. Și în rest, să ne liniștim, fiindcă El e cu noi.

Dumnezeu să ne ajute și să ne dea bucuria aceasta a sărbătorii tot anul în inima noastră.