Blog

Să-mi mângâi sufletul cu pildele din Pateric am avut adesea ocazia. Atunci când aveam nevoie poate de un cuvânt de întărire, de un model sau poate doar de o gură de aer proaspăt în mijlocul tumultului cotidian. Două rânduri scrise și toate se linișteau, căpătau un alt sens. Ori mai bine zis, căpătau sens!

Dar cum poate nu avem mereu șansa de a răsfoi paginile pline de viață ale Patericului, Dumnezeu, din marea Sa dragoste, a lăsat oameni care să umple cu viață și sfințenie zilele obișnuite. Iar gândurile mă poartă nu foarte departe, nici ca timp, dar nici ca spațiu. Fiindcă „furnica”, așa cum o numea bunica mea pe tanti Ecaterina, a trăit până în luna februarie a acestui an, când s-a mutat la cele veșnice, în satul copilăriei mele. Era atât de mică, de fragilă, încât mă așteptam oricând să îi zăresc inima prin pieptul mărunt. Pentru că o inimă așa de mare era imposibil să încapă într-un trup ca al său, fără să se vadă. Iar ea era așa, o tăcere sfântă cuprinsă într-un zâmbet blând. Ochii ei mari, luminoși erau înconjurați de adâncituri prin care a trecut viața cu bunele și relele ei, fără să îi șteargă însă, zâmbetul. Târziu am înțeles secretul său. Zâmbea deoarece credea! Bătrânețile s-au așternut pe umerii săi mici, dar nu i-au plecat sufletul, ci doar i l-au înălțat. Avea o credință puternică, iar asta i-a dat putere să treacă peste toate neajunsurile vieții sale și au fost destule. Deși în ultimul timp nu mai auzea aproape deloc, asta nu o împiedica să fie în fiecare sărbătoare sau duminică la biserică. Stătea smerită într-un colț, concentrată... nu auzea, dar simțea îndestulat.

Despre credința pe care o avea în Dumnezeu am aflat cu adevărat când, acum vreo câțiva ani, unul dintre nepoții ei a murit într-un accident de mașină. Erau Sfintele Sărbători Pascale, iar el tocmai ce venise din străinătate. Să ating cu vreun cuvânt rana deschisă atunci în inima bunicii sale, ar însemna să îndrăznesc prea mult... sunt prea sărace cuvintele, prea goale. Știu doar atât, durerea ei nu a strigat, durerea ei nu L-a întrebat pe Dumnezeu de ce. Ci doar și-a continuat cuminte drumul prin ridurile din jurul ochilor ei, făcute cu mult timp înainte, de viață. La ceva timp după cele întâmplate, i-a făcut o vizită bunicii mele și, venind vorba despre nepotul ei, rememorez cum a spus că dacă aceasta a fost voia lui Dumnezeu, ea nu se poate decât ruga pentru ca nepotul ei să se mântuiască. Și plângea, curat, cuminte, fără disperare. Ochii ei luminoși păreau acum faruri înconjurate de apă. Iată ce model al îmbrățișării depline a voii Lui!

Și poate că acesta ar fi un exemplu suficient pentru a contura acest chip al Patericului, fiindcă știm toți cât de grea este aceasta... dar înălțimea ei nu se oprește aici. Știind-o mereu senină, veselă, am întrebat-o pe bunica mea despre viața ei. O astfel de pace, credeam că nu poate fi decât rezultatul unei vieți liniștite... Însă povestea „furnicii” avea să fie departe de clasica definiție a liniștii. După ce s-a căsătorit, la câțiva ani după, voci în sat spuneau că soțul ei o înșela. Profund mâhnită și rănită de cele auzite, dar păstrând nădejdea că lucrurile sunt altfel decât i-au fost povestite, hotărăște să se convingă singură. Și din nefericire, de această dată, realitatea urma cursul vorbelor. Când bunica mea a întrebat-o ce a făcut atunci, răspunsul a fost unul din înălțimi: „Am mers acasă, am plâns mult, mult, dar de atunci am luat poziția mutului. O vorbă nu i-am zis despre asta în toată viața mea.” Toată durerea și-a cuibărit-o în inimă și în tăcere, făcând din ea prilej de sfințire. Sigur, gândirea noastră modernă ar condamna această poziție pe care, poate, ar vedea-o lipsită de curaj; câți însă dintre noi au această tărie de a-și tăinui durerea, de a nu o striga și a o arunca în obrazul celui care ne-a rănit?! Dacă în cazul suferinței avem două soluții, așa cum spunea un părinte, adică să ne răstignim pe noi sau să îl răstignim pe aproapele nostru, iată cum tanti Ecaterina a ales fără să clipească propria răstignire.

Și încă merge mai departe... Ani după ce soțul ei a murit, când bunica mea, ori poate altcineva încerca să îl condamne pentru ceea ce a făcut, ea repede spunea: „Te rog, nu spune nimic rău de el fiindcă încă trăiește, trăiește în pâinea pe care o mănânc în fiecare zi, pentru că din pensia lui este.” Doar așa se raporta la orice vorbă despre ceilalți. Indiferent ce lucruri lipsite de cinste ar fi făcut cineva, poate chiar pe strada ei, singurul ei răspuns era: „Nu știu nimic, nu am văzut nimic.”

Iată! Pateric scris pe plaiurile noastre natale, cu lacrimi și noblețe. Ce inimă a avut această femeie ca mai întâi să strângă fiecare rană în inima ei fără a cere socoteală, iar apoi să îi fie recunoscătoare celui care a rănit-o?! Acestea sunt podoabele care o făceau atât de frumoasă și la bătrânețe. Acum înțeleg! Credința, nădejdea, iubirea, iertarea, răbdarea. Acum înțeleg de ce tot satul era la înmormântarea ei, pentru că oamenii frumoși, oamenii sfințiți, transmit o mireasmă atât de plăcută, încât vrei mereu să fii în preajma lor, așa cum frumos zice mereu duhovnicul meu. Iar ea a făcut asta în toată viața ei și se pare că și după...

Sfințenia pare grea, departe, poate și pentru că o regăsim cel mai des în cărți; cred însă că având ochii inimii îndreptați mai des către ceilalți și nu doar către noi, putem descoperi un adevărat Pateric aici și acum, în tot zgomotul vieții contemporane. Iar tanti Ecaterina, mâna de om pe care și la 80 de ani o vedeam urcată în pomi pentru a-i curăța sau a le culege rodul, luminând inima oricui prin zâmbetul și pacea ei, rămâne pentru mine un adevărat chip al Patericului!

Mihaela Dumitru