Blog

Într-un mod foarte fericit, Apostolul din Duminica de după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, de la Galateni, capitolul 2, se completează cu Evanghelia zilei, de la Marcu, capitolul 8. Sfântul Pavel le zice galatenilor: „Fraților, știind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta” (2, 16).

Nu legea, nu faptele legii, deși nu erau ușor de împlinit, ne mântuiesc, ci credința în Mântuitorul. Să legăm acestea de primul verset al Evangheliei de azi: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Prima condiție este lepădarea de sine. Implicit, dacă o coroborăm cu Apostolul, să ne lepădăm de ceea ce credem noi că este drept, de ceea ce credem noi că trebuie făcut, cum erau faptele legii la evrei. Ei credeau că dacă fac acelea se mântuiesc, dar nu era așa. Așa și noi. Atunci când mergem spre Dumnezeu, ne facem propriul traseu, sau ținem noi așa de unele lucruri. Un mare părinte contemporan, Emilianos Simonopetritul, comentând un text din Filocalie, zicea: „Tu vrei să mergi în pustia cutare, să faci asceza așa și așa, dar oare Dumnezeu ce vrea? Vrea Dumnezeu asta oare? Nu te-ai întrebat.”

Noi luăm de la sine că ce credem noi e bine și Dumnezeu vrea. Ei bine nu, nu e așa. Și Apostolul, dar și Mântuitorul ne spun același lucru. „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine...”. Prima cerință este lepădarea de sine, de dreptatea noastră, de felul nostru de a vedea lucrurile, tocmai pentru a accepta ce vrea să spună Hristos.

Să continuăm cu Apostolul. Mai spre final spune Sfântul Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (2, 20). Ca să vedeți ce înseamnă credința în Iisus Hristos. Deci ce ne mântuiește?! Credința în Hristos! Și ce înseamnă această credință?! Eu cred că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, care a venit să îmi spună ceva. Deci eu cred în tot ce a spus El și în tot ce a făcut El. Păi ce a făcut El? Ce a zis știm, citim în Sfânta Evanghelie și trebuie să împlinim. Fiindcă această credință în El înseamnă să cred în ce a spus, dar să și pun în practică. Pentru că tot ce a zis a fost ca să ne angajeze, să ne transforme. Deci când spun că eu cred în Hristos, cred în tot ce a zis și a făcut El. Aceasta este credința! Și vedem la apostol cum a trăit-o el: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.” Despre asta vorbim când spunem: „Cred în Hristos. Cred în tot ce a zis și a făcut.”

Iar acum să ne întoarcem la Evanghelie unde Mântuitorul despre asta spune: „Oricine voiește să vină după Mine” deci oricine crede în Mine și voiește să Mă imite, asta trebuie să facă „să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Prin urmare, să le legăm: cine crede în Hristos își ia crucea. Credința e legată de cruce, deci nu e doar nominal. Se vede credința mea dacă-mi duc crucea. Și asta zice și Sfântul Isaac Sirul și toți sfinții, calea spre mântuire a creștinului este crucea de fiecare zi. Și, așa cum zice părintele Arsenie: „Cruce înseamnă să duci ce nu îți convine.” Așa-mi arăt credința de fiecare zi.

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Acest cuvânt este echivalent cu: „Oricine vrea să se mântuiască, deoarece altă cale nu este, decât El”. Dacă vreți să vă mântuiți, cu alte cuvinte, să scăpați de moarte, de păcat, trebuie să Îmi urmați, iar ca să Îmi urmați, trebuie să faceți asta. Nu e ușor, știe Mântuitorul. Dar El explică puțin mai încolo: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde”, adică noi fugim de cruce, fugim de post, de nevoință, de asceză că murim, nu ne place să murim. Fugim de cruce, dar zice, dacă fugim de asta, ne pierdem sufletul. Căutând noi să scăpăm, să trăim bine, să trăim fericiți ne pierdem sufletul. Ne spune Mântuitorul: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 35-38).

Deci Mântuitorul începe cu o invitație, „Cine voiește să vină după Mine”, dar apoi îmi spune că este singura cale. Iar de nu vom face așa, ne vom afla rușinați când se vor da toate pe față înaintea Tatălui Ceresc și a îngerilor. Nu este altă cale decât El. Și aceasta se leagă și de ce a zis Sfântul Pavel. „Nu faptele legii, nimic din ce puteți voi gândi omenește nu vă mântuiește. Nimic. Numai Hristos și credința în El”. Dar credința în sensul pe care l-am explicat, credința lucrătoare. Cred în cuvintele Lui și în ce a făcut pentru mine și Îl urmez. Așa se vede credința mea, dacă Îl urmez pe Hristos, dacă îmi duc crucea de fiecare zi.

Mântuitorul zice: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, răspunzând la o întrebare a apostolilor. Azi ne-a zis: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Aceasta este calea. Iar dacă sunt pe calea dreaptă, eu sunt cu El, pentru că El e Calea. De aceea zicea părintele Arsenie Papacioc că, „odată ce te-ai pus pe calea care duce la Ierusalim, adică pe calea corectă, inima se simte de parcă a și ajuns”. De ce? Pentru că dacă ești pe calea corectă, ești cu Hristos, Care este Calea. E și El cu noi pe cale. Inima Îl simte și se simte de parcă a și ajuns. N-a ajuns, dar urmează. Asta face frumoasă și ușoară calea noastră: faptul că suntem tot timpul cu Mântuitorul, Care e cu noi și ne învață și ne întărește să Îl urmăm. Și nu așa de la distanță, ci cot la cot, umăr la umăr.

Orice va face omul în viața asta va fi cu greu, cu suferință, cu necaz, cu durere, cu greutate. Dar greutatea pentru Mântuitorul te înfrumusețează, îți dă viață, te lărgește, te crește. Deci dacă suntem cu El, asta e o nevoință dătătoare de viață. Altfel, tot vom suferi, dar spre întunecare. Că nici păcatul nu-i ușor. Tot te chinuie, dar e un chin care nu rodește nimic: din contra, împuținează. Deci partea bună este că Hristos nu ne-a zis, „faceți asta și ne vedem”. Nu, ci „faceți asta, iar dacă faceți asta, Eu sunt cu voi”. El e Calea.

Hristos ne-a adus această cale – alta nu e. E crucea. Urmând-o Îl aflăm pe El și așa ne atingem scopul. Asta-i frumusețea credinței noastre. Și nu e altă cale. Dacă era, ne-o arăta Dumnezeu. Și în ciuda faptului că e paradoxală și nu ai zice că e o cale, asta e calea. Și e și cheia către Împărăție, deschide totul. Să ne ajute Dumnezeu să ne întărim în credință și să ne hotărâm în a-I urma lui Hristos, iar în felul acesta să Îl avem împreună călător cu noi pe calea mântuirii.