Blog

(Continuare din ianuarie 2021)

În toamna anului 1965, arhiepiscopul Iacob din New York, primatul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America de Nord și de Sud, i-a trimis o scrisoare patriarhului Iustinian, prin care îl recomanda pe arhimandritul Victorin pentru a conduce EMORA. Patriarhul a îmbrățișat această idee, păstrând-o pentru momentul oportun și chiar i-a trimis câteva daruri duhovnicești prin arhidiaconul Bartolomeu Anania (viitorul mitropolit al Clujului), care a ajuns în America la 29 octombrie 1965. Și arhidiaconul Bartolomeu a făcut aceeași recomandare patriarhului, după ce l-a cunoscut pe arhimandritul Victorin.

În contextul concurenței teribile pe care o făcea „Episcopia de la Vatra” (EORA) și al ei păstor, episcopul Valerian Trifa, autoritățile superioare ale țării (România) au fost nevoite să accepte propunerea patriarhului Iustinian și să consimtă că arhimandritul Victorin este omul cel mai potrivit pentru păstorirea EMORA, ba, mai mult, „singura soluție corespunzătoare”.

În cadrul Congresului din 23 aprilie 1966, arhimandritul Victorin a fost ales în unanimitate prin vot secret, iar apoi, prin aclamații unanime, episcop al EMORA. Congresul a votat ca el să fie propus Sfântului Sinod spre aprobare și recunoaștere. În ședința din 6 iunie 1966, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și aprobat alegerea, decernându-i rangul ierarhic de arhiereu.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, intuiţia-dorinţă a mitropolitului Visarion Puiu ca arhimandritul Victorin să păstorească (o parte dintre) românii de pe continentul nord american, trecută prin filtrul anilor și al comunităţii creștin ortodoxe române din America, a încolţit în inima patriarhului Iustinian și apoi a obţinut acordul tuturor structurilor decizionale din România acelor vremuri pentru a putea fi adoptată.

Slujba hirotoniei s-a săvârșit duminică, 7 august 1966 în catedrala Sfântul Gheorghe din Windsor, Ontario, de către arhiepiscopul Iacob, arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, ierarh de origine româno-macedoneană, care a fost duhovnicul arhimandritului Victorin, iar arhiepiscopul Aristobul al Kyriakupolei, ca reprezentanți ai Patriarhiei Ierusalimului.

Înscăunarea a avut loc pe 21 august 1966, de această dată, în catedrala Sfânta Treime din Detroit, cârja de argint fiindu-i oferită de Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. Cu acest prilej episcopul Victorin a emis o Scrisoare Pastorală în care, printre altele, își expunea atât viziunea asupra „mult doritei unități între Bisericile Ortodoxe din America”, cât și asupra raporturilor cu cealaltă Episcopie românească. Astfel, prima se rezuma la: „Unitatea e un efect firesc al Canonicității”, iar în ceea ce o privește pe cea de-a doua, îndemna „pe preoții și credincioșii Episcopiei Misionare ca în raporturile lor cu clerul și credincioșii eparhiei române de sub jurisdicția Mitropoliei Rusești să dovedească cea mai deplină înțelegere”. Anticipând, întreaga sa păstorire a fost o luptă pentru a păstra legătura canonică cu Biserica Ortodoxă Română și, în același timp, pentru a respinge orice tentativă de imixtiune, și au fost multe!, ale autorităților comuniste de la București.

A început una dintre cele mai înfloritoare și ziditoare perioade pentru EMORA, care avea la bază colaborarea dintre, de acum, episcopul Victorin și arhidiaconul Bartolomeu Anania, pe al cărui ajutor se bizuia. Și această înflorire s-a evidențiat prin aproape dublarea numărului de preoți și parohii în decursul a 10 ani de zile.

Între timp, anul 1968 se dovedește a fi unul plin de mângâiere sufletească pentru episcopul Victorin, deoarece, după 22 de ani de pribegie, între 14 septembrie și 21 octombrie, a vizitat România. Printre cele mai importante momente au fost revederea întregii familii, între 21 și 23 septembrie, întâlnirea cu mama sa fiind cum nu se poate mai emoționantă, închinarea la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Putna, vizitarea Mănăstirii Neamț, a seminarului, a mănăstirilor și schiturilor din zonă, în particular întâlnirea cu părintele Cleopa Ilie și vizitarea Mănăstirii Toplița, unde s-a îmbrățișat cu fostul său stareț de la Neamț, arhimandritul Melchisedec Dumitriu.

Revenind la activitatea sa din America, toate progresele înregistrate de Episcopia Misionară aveau să nu fie trecute vederea, iar în ședința de pe 11 iunie 1973, la care a participat și episcopul Victorin, aflat în ceea ce se va dovedi a fi ultima sa vizită în România înainte de 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea episcopului la rangul de arhiepiscop. Congresul bisericesc anual al EMORA, desfășurat la 21 iulie 1973 la Boian, a hotărât și ridicarea Episcopiei la rangul de Arhiepiscopie. Sfântul Sinod a luat act de această decizie și a consimțit-o în ședința din 12 decembrie 1974, prilej cu care „luând în considerarea propunerile Înalt Prea Sfinției Voastre [arhiepiscopul Victorin – n. ns.] din adresa No. 163/ 1973 și cele din referatul din 10 Dec. 1974 al P. C. Arhim. Bartolomeu Valeriu Anania” s-a emis un document sinodal care acorda noii Arhiepiscopii o largă autonomie administrativă.

Înflorirea EMORA a fost stopată brusc la sfârșitul anului 1976, când autoritățile de la București au decis că „Anania și Victorin [...] sunt de-a dreptul periculoși și că trebuie readuși în țară, întâi Anania, apoi Ursache”. Primul a fost reținut la sfârșitul lui octombrie, dar a apucat să-l atenționeze pe arhiepiscopul Victorin despre acest plan. Acest avertisment l-a făcut pe arhiepiscopul Victorin extrem de circumspect și de rezervat în privința oricăror propuneri sau contacte venite dinspre București. În particular, nu a mai vizitat România și a refuzat să mai primească preoți trimiși din țară pentru ocuparea parohiilor vacante ale EMORA.

Din partea autorităților din București, lupta deschisă a fost începută la sfârșitul anului 1980 prin deschiderea la 4 decembrie, în urma a două Note informative din 17 octombrie, respectiv 17 noiembrie, a acțiunii informative de grup „Dezrădăcinații”, cei vizați fiind „arhiepiscopul Victorin Ursache, preotul vicar Vasile Vasilache și preotul Gheorghe Chișcă”. În aceste Note și în Raportul de deschidere a acțiunii informative sunt prezentate principalele capete de acuzare: „Episcopul Victorin Ursache [...] dovedește tendințe exagerate de autonomie și de reducere a contactelor cu Patriarhia Română”, „a declarat formal că este atașat Patriarhiei Române, însă a manifestat o vădită neîncredere în conducerea bisericească din țară, refuză să vină în România temându-se de o eventuală înlocuire a sa, nu se preocupă de rezolvarea problemelor episcopiei, îndeosebi a celor legate de completarea posturilor vacante cu preoți trimiși din țară etc.”. În ciuda acestei crize prin care a trecut EMORA, datorată celor specificate anterior, ea a început din nou să crească după căderea comunismului în România.

Prin episcopul Victorin ortodoxia românească din America a căpătat un reprezentant și ambasador strălucit, respectat și cinstit atât de toţi ierarhii celorlalte Biserici ortodoxe surori cât și de reprezentanţii politici, fiind făcut cetăţean de onoare al orașelor Winnipeg (2 iulie 1978) și Edmonton (3 iulie 1997) și invitat la instalarea președinţilor americani, precum și la alte evenimente și conferinţe de la Casa Albă. Un reprezentant care a impus respect, care nu s-a lăsat târât în noroiul polemicilor sterpe, un om care a știut să-și slujească turma ca un bun păstor, cu o jertfelnicie extraordinară.

Pentru a completa biografia arhiepiscopului Victorin Ursache, trebuie menționată și toamna anului 1995, când a fost invitat să participe în fruntea unei delegații oficiale din partea EORA la festivitățile de la București prilejuite de aniversarea a 110 ani de la autocefalia și a 70 de ani de la dobândirea statutului de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, ocazie cu care a fost invitat să adreseze un cuvânt în numele întregii diaspore românești în plenul unei ședințe speciale a Camerei Deputaților din ziua de sâmbătă, 28 octombrie, în prezența Patriarhului Ecumenic și a tuturor întâi-stătătorilor Bisericilor ortodoxe. El a vorbit despre viața creștinilor ortodocși români din America de Nord, de lupta pe care aceștia au dus-o pentru a păstra relațiile canonice cu Biserica Mamă, în ciuda dificultăților din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial și a mai adăugat că în America de Nord, credincioșii trăiesc în cu totul alte condiții ca cei din România și că este de o importanță capitală a le respecta locul și țările în care trăiesc.

(va urma)