Blog

Luna aceasta, în 23 de zile, am prăznuit pe un mare sfânt al Bisericii noastre, Policarp, episcopul Smirnei. El a fost martirizat în timpul persecuției împotriva creștinilor dintre anii 161-180, pornită de Marcus Aurelius, împăratul Romei. Ni s-a păstrat relatarea mar- tiriului său, din care prezentăm câteva extrase/un mic rezumat.

~

Biserica lui Dumnezeu, care se află în Smirna, către Biserica lui Dumnezeu care se află în Filomelium și tuturor comunităților din tot locul ale Bisericii universale: mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Hristos să se înmulțească.

V-am scris, fraților, cele privitoare la martiri și despre Fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuția, pecetluind-o, ca să spunem astfel, prin mucenicia sa, căci toate cele petrecute s-au făcut ca Domnul să ne arate din cer ce înseamnă mucenicia cea după Evanghelie.

Toată mulțimea, uimită de marele curaj al iubitorului și temătorului de Dumnezeu neam al creștinilor, a strigat: „Piară nelegiuiții! Să fie căutat Policarp!”

Dar prea minunatul Policarp, auzind el mai întâi (mulțimea), nu s-a tulburat, ci voia să rămână în cetate; cei mai mulți, însă, l-au înduplecat să plece. Și s-a adăpostit într-o casă de țară, nu departe de cetate, și petrecea cu câțiva, noaptea și ziua, nefăcând nimic altceva, decât rugându-se pentru toți și pentru toate Bisericile din lume, precum era obiceiul său. Și rugându-se, cu trei zile mai înainte de a fi prins, a avut o vedenie, căci a văzut perna lui cuprinsă de flăcări și întorcându-se, a spus către cei ce se aflau împreună cu el: „Trebuie să fiu ars de viu”.

Iar cei ce-l căutau, stăruind (să-l găsească), el s-a mutat într-o altă casă și îndată s-au înfățișat urmăritorii. Dar, negăsindu-l, au arestat doi tineri sclavi, dintre care unul, fiind chinuit, a arătat locul unde se afla.

(...) Mergând ca la un tâlhar și sosind seara târziu, îl aflară stând într-o căsuță, la etaj. Iar el ar fi putut fugi de acolo într-un alt loc, dar n-a voit, zicând: „Facă-se voia lui Dumnezeu”.

Auzind, deci, că aceștia au sosit, coborând, s-a întreținut cu ei, încât cei ce priveau vârsta și înfățișarea lui liniștită se mirau de ce a trebuit o așa de mare grabă pentru a prinde un bătrân atât de venerabil. Apoi el a poruncit îndată să le dea să mănânce și să bea, în acel ceas, cât vor vrea, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat o oră. Iar aceștia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân așa de evlavios.

Iar după ce și-a terminat rugăciunea, pomenind pe toți care s-au întâlnit vreodată cu el, mici și mari, străluciți și smeriți, și întreaga Biserică universală din lume, sosind ora plecării, l-au suit pe un asin și l-au adus în cetate, fiind Sâmbăta cea mare.

Și l-a întâmpinat conducătorul miliției (irinarhul) Irod și tatăl lui, Nichita, care, urcându-l într-o căruță, s-au așezat și ei lângă el, încercând să-l convingă (să se lepede de Hristos), zicându-i: „Ce rău este să zici «Domnul Împărat», să jertfești zeilor și să faci și cele asemenea acestora, ca să-ți scapi viața?” Iar el, la început, nu le-a răspuns; dar ei, stăruind, el le-a zis: „Nu voi face ceea ce mă sfătuiți”.

Aceștia, nereușind să-l convingă, i-au spus cuvinte amenințătoare și-l împinseră cu sila, încât, căzând din căruță, și-a scrântit piciorul. Dar el, neîntorcându-se, ca și cum n-ar fi suferit nimic, mergea cu voioșie, fiind adus în stadion. Era așa de mare zgomot în stadion, încât nimeni nu putea fi auzit.

Fiind deci adus, l-a întrebat proconsulul dacă el este Policarp. Iar el, mărturisind, proconsulul căuta să-l convingă să se lepede (de Hristos), zicând: „Fie-ți milă de vârsta ta!”

Cum, însă, proconsulul stăruia și-i zicea: „Jură (pe zei) și te voi elibera, blestemă pe Hristos!”, Policarp i-a răspuns: „De optzeci și șase de ani Îi slujesc și nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?”

A zis proconsulul: „Am fiare; te voi da acestora, de nu te căiești”. Iar el a zis: „Poruncește; căci pentru noi rămâne neschimbată întoarcerea de la mai bine la mai rău; dimpotrivă, este bine să te întorci de la cele rele spre cele bune”.

Iar acela îi zise din nou: „Dacă disprețuiești fiarele, voi face să fii mistuit prin foc, de nu te îndrepți”. Iar Policarp a zis: „Tu mă ameninți cu un foc care arde un ceas și după puțin se stinge, pentru că nu cunoști focul judecății viitoare și al pedepsei veșnice, păstrat pentru cei nelegiuiți. Dar, de ce întârzii? Fă ceea ce voiești”.

Acestea și mai multe altele zicând, s-a umplut de curaj și de bucurie, iar fața lui strălucea de har, încât nu numai că nu s-a prăbușit, fiind tulburat de cele spuse lui, ci dimpotrivă a scos din fire pe proconsul, care a trimis crainicul său să strige de trei ori în mijlocul stadionului: „Policarp a mărturisit că este creștin”.

Aceasta vestindu-se de crainic, toată mulțimea păgânilor și a iudeilor care locuiau în Smirna, cu nestăpânită furie și cu glas mare striga: „Acesta este dascălul Asiei (Proconsulare), tatăl creștinilor, surpătorul zeilor noștri, care a învățat pe mulți să nu jertfească și să nu se închine (zeilor)”. Acestea zicând, strigau și cereau prefectului Filip, să dea drumul unui leu (asupra lui Policarp). Acesta a spus, însă, că nu-i îngăduit aceasta, pentru că luptele cu fiarele se terminaseră. Atunci li s-a părut să strige într-un glas, ca Policarp să fie ars de viu, căci trebuia să se împlinească vedenia cu perna care se arătase lui, când, văzând-o arzând, în timp ce se ruga, întorcându-se, a spus credincioșilor din jurul său în chip profetic: „Trebuie să fiu ars de viu”.

Iar când rugul a fost gata, Policarp, dezbrăcându-se de toate hainele și desfăcându-și cureaua, încerca să se descalțe, mai înainte nefăcând aceasta, pentru că fiecare din credincioși se grăbea să se atingă repede de trupul lui, căci era împodobit și înainte de a avea perii albi cu toată frumusețea (sufletului), datorită viețuirii sale.

Îndată au fost puse în jur uneltele pregătite pentru rug. Iar ei voind să-l și pironească, el le zise: „Lăsați-mă așa, căci Cel ce-mi dă tăria să îndur focul, îmi va da putere să îndur nemișcat pe rug, chiar și fără siguranța cuielor voastre”.

Astfel, nu l-au mai pironit, ci l-au legat. Iar el, cu mâinile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre a fi adus jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu, privind spre cer, zise:

„Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului și binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoștința despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea și al întregului neam al celor drepți, care trăiesc înaintea feței Tale.

Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua și ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și bineplăcută, precum m-ai pregătit și mi-ai descoperit și împlinit, Dumnezeule cel nemincinos și adevărat.

Pentru aceasta și pentru toate, Te laud, Te binecuvântez și Te preamăresc prin veșnicul și cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El și cu Duhul Sfânt, Ți se cuvine slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin”.

După ce el zise amin și-și sfârși rugăciunea, oamenii însărcinați cu focul, l-au aprins. Iar când s-a făcut o flacără mare, am văzut o minune.

Căci focul, luând forma unei cămăși, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul și argintul care se încearcă în cuptor. Am simțit chiar și o mireasmă plăcută, ca un miros de tămâie sau de alte miresme prețioase.

Văzând în sfârșit nelegiuiții că trupul lui nu poate fi nimicit prin foc, au poruncit să se apropie de el un confector (lăncier, servitorul care ucidea în circ fiarele periculoase pentru spectatori), spre a-l străpunge cu pumnalul. Și făcând aceasta, a ieșit din împunsătură sânge mult, încât a stins focul.

Noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul, și le-am așezat la un loc cuviincios.

Dea Domnul să ne adunăm și noi acolo, după putință, cu bucurie și veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a nașterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârșit lupta, cât și pentru deprinderea și pregătirea celor ce vor lupta în urmă.

Astfel sunt cele cu privire la fericitul Policarp, care, împreună cu cei din Filadelfia, este al doisprezecelea care a primit mucenicia în Smirna. El singur dintre toți este mai mult pomenit, că și păgânii de pretutindeni vorbesc despre el, fiind nu numai un dascăl ales, ci și martir renumit, a cărui mucenicie toți doresc s-o urmeze, pentru că a fost după Evanghelia lui Hristos.