Blog

În prima duminică a lunii am auzit un Apostol foarte frumos, din Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel.

Fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu (6, 1). Cu alte cuvinte, noi care am primit harul lui Dumnezeu, avem îndemnul să nu îl risipim. Mai departe aflăm ce a făcut Sfântul Pavel cu harul primit, conturând un portret al creștinului desăvârșit, al unei vieți dincolo de fire, al unei vieți dumnezeiești, dar în lume. Căci zice: „La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat”; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii (6, 2). Acum este momentul cel mai bun pentru lucrarea harului. Nu mâine, nu în altă zi, ci acum. Practic, în orice clipă, în orice loc noi trebuie să lucrăm mântuirea, trebuie să înmulțim harul pe care l-am primit. Pentru că harul ni s-a dat ca să ne sfințim pe noi și lumea din jur. Iar aceasta se face în toată vremea, însă nu fără osteneală. Căci spune Sfântul Pavel, vorbind despre sine: Nedând nici o sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată (6, 3). Adică a încercat mereu să nu smintească pe nimeni pentru a nu opri lucrarea de mântuire a lumii. Și continuă: Ci în toate înfăţișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu. Termenul de slujitor este bun, dar mai potrivit ar fi cel de rob, pentru că sintagma rob al lui Dumnezeu este plină de însemnătate în Vechiul Testament, cu precădere la Sfântul Prooroc Isaia, întrucât robul este cel care face în toate voia stăpânului. Mântuitorul Hristos este prin excelență Robul Domnului, pentru că El a împlinit pe deplin voia Tatălui. Noi ne numim robi, dar nu prea suntem, poate doar prin îngăduință putem să ne numim așa.

Apoi, ne pune înainte Sfântul Pavel toată asceza lui: În multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, În bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi. În curăţie, în cunoștinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta și cele de-a stânga (6, 4-7). E frumos că în toată această enumerare se poate observa un crescendo. Pornește de la răbdare, apoi continuă cu necazuri, bătăi și posturi, ajungând mai apoi, la curăție, cunoștință, îndelungă-răbdare, dragoste.

Urmează câteva versete incredibile prin felul în care sunt alăturate: Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuţi – necunoscuți pentru cei cărora urma să le propovăduiască, dar cunoscuți de cei cărora deja le-au propovăduit – deși bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deși iată că trăim, ca niște pedepsiţi, dar nu uciși; Ca niște întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (6, 8-10). Numai paradoxuri. Toate acestea se regăsesc în Mântuitorul. Plin de slavă fiind, Se deșerta pe Sine pentru a le vorbi oamenilor, pentru a Se apropia de ei. Dumnezeu fiind, era totuși ocărât. Atunci când i-a întrebat pe apostoli cine cred ei că este El, iar ei au răspuns că este Mesia, din acel moment a început să le vorbească despre Patima Sa. Deci în starea aceasta de paradox, înfățișată de Sfântul Pavel, vedem starea omului desăvârșit.

Și în Pateric se spune că a venit cineva la un avvă și a început să se laude că a învățat Noul Testament pe de rost și Psalmii. La care avva îi răspunde că a umplut văzduhul de cuvinte. Dar îl întreabă: Ți s-a făcut, ție, ocara ca și lauda? Paguba ta o socotești ca pe o dobândă, sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup, sau lipsa ca îndestularea? Prin acestea dorind bătrânul să arate starea omului desăvârșit, stare descrisă și trăită de Sfântul Pavel. Și așa este la Dumnezeu. Iar noi tot timpul, ca robi ai Săi, trebuie să ținem cont de acestea.

Așadar, în Apostolul de azi avem omul desăvârșit și creștinul după voia lui Dumnezeu, robul Domnului, care nu se gândește la merite, ci la cum să Îl mai slujească pe Stăpân. De aceea, tot timpul este bine cunoscut, dar necunoscut celor cărora urmează să le servească, lăudat și defăimat deopotrivă. Pentru că toate antinomiile prezentate răstignesc inima și o pregătesc pentru un contact permanent cu Dumnezeu, mereu dependenți de El. Iar El așa ne vrea și pe noi. Căci, zice: Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse (Luca 12, 35). Adică oricând gata de jertfă și în starea de lucrare a mântuirii. Trebuie să cugetăm mai mult la acest Apostol minunat, la icoana creștinului desăvârșit, la postura noastră de robi ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute să Îi fim robi credincioși, mântuirea să ne-o lucrăm cu râvnă și sinceritate, în fiecare clipă și așa să se nască și în noi starea Sfântului Pavel. Căci toate acelea, dragoste, bunătate, îndelungă-răbdare, sunt roade ale omului care s-a ridicat deasupra firii.

Dumnezeu să ne ajute!