Blog

Pe măsură ce înaintez spre independența maturității, mă gândesc adesea unde au dispărut anii copilăriei. În mijlocul acestor gânduri recurente, dau mereu de curtea școlii unde tata aștepta împreună cu mine dimineața până ce suna clopoțelul. Nu toți părinții rămâneau cu copiii lor, însă ai mei, da. Ne jucam în careul de Pătrățica și număram numerele galbene de pe asfalt ca să treacă timpul, care atunci părea neînsemnat, până să intru. Când suna clopoțelul încă o dată la sfârșitul zilei, plecam de la școală și-l aflam pe tata așteptând răbdător în curte, aproape ca și cum n-ar fi plecat niciodată de acolo.

De-a lungul acelor ani binecuvântați, tata m-a însoțit mereu, fără să lipsească vreodată, în excursiile care au devenit memorabile doar pentru că el era acolo. Fie că era vorba despre o livadă primitoare de meri, toamna, un spectacol palpitant cu cai într-o zi ploioasă, sau un patinoar înghețat în miezul iernii, cea mai vie imagine care mi-a rămas din tot acest timp a fost prezența caldă a tatălui meu. Deși, în parte, mi-aș dori să fi conștientizat momentul în care această etapă a vieții mele s-a încheiat, de fapt nu contează pentru că pe tot parcursul schimbărilor rapide care au avut loc de atunci, tatăl meu nu s-a schimbat.

Tata și cu mine am călătorit împreună prin toată țara și prin jumătate de lume. Din curtea școlii, unde veneau și plecau mulțime de copii și părinți, tata m-a dus să văd mulțimea de fețe fără nume, care cutreierau străzile pestrițe ale Manhattan-ului. La fel cum mă ținea de mână în zilele geroase până la școală, a făcut-o din nou în timp ce traversam intersecțiile aglomerate ale junglei urbane, de care eram prea fascinată ca să mai fiu atentă la drum. Oricât de atractive ar fi noile interacțiuni și aventuri, cu siguranță inima revine întotdeauna la ceea ce-i este familiar. Fie că este curtea animată a școlii, trotuarele pline de frenezie ale New York-ului, sau mulțimile străine din Taiwan, zâmbetul blând al tatălui și fața-i blajină ies la suprafață în noianul de amintiri care-mi împânzesc mintea.

Timpul petrecut cu tata în acea curte nu avea să dureze pentru totdeauna, căci, în mod inevitabil, am fost nevoită să mă despart de el pentru a-mi începe ziua de școală. Cu toate acestea, simplul fapt de a fi fost prezent în viața mea ori de câte ori timpul i-a permis, a devenit temelia pe care îmi sprijin încrederea în dedicarea și sprijinul său neclintit de tată. Îmi aduc aminte cu multă căldură cum îl vedeam pe tata zăbovind, în timp ce eu îmi îndreptam pașii spre clădirea școlii. Aceeași căldură o simt și acum când îmi întorc capul și-l văd stând, cu zâmbetul pe buze, în fața punctului de control de la aeroport, unde tocmai m-a condus, de multe ori la ore imposibile din noapte, pentru a începe o nouă aventură de-a mea.

Precum zidul neclintit de cărămidă care susținea clădirea școlii și îngrădea acea curte dragă, sau precum terenul de asfalt pe care obișnuiam să stăm împreună, la fel și sprijinul tatei pentru mine a fost mereu neclintit. M-a făcut să am încredere că în orice împrejurare îmi va fi alături pentru a mă conduce către restul sunetelor de clopoțel, să mă însoțească când vor începe să sune clopotele carierei, și să mă conducă la altar la sunetul clopotelor de nuntă. Au trecut mulți ani de când n-am mai văzut acea curte, însă știu că este tot acolo. La fel, fie că tata este sau nu lângă mine, el s-a făcut prezent în viața mea într-un mod care nu ar putea fi niciodată afectat de vreo întindere de timp sau spațiu.

Kassiani Tzoganakis