Blog

(Continuare din decembrie 2020)

Datoriile acumulate faţă de mănăstire prin publicarea „Locurilor Sfinte”, l-au pus în situaţia de a nu avea altceva de făcut decât să accepte să slujească „temporar”, începând cu luna decembrie 1960, la biserica Sf. Petru şi Pavel din Moundsville, West Virginia, pentru a-şi putea plăti datoriile. Perioada aceasta s-a prelungit până în septembrie 1962, când s-a reîntors la mănăstirea Sf. Tihon.

În toată această perioadă a continuat să ajute financiar pe Mitropolitul Visarion Puiu și pe monahii și monahiile români de la Locurile Sfinte, ajutor vital pentru aceștia.

În privinţa bolilor, în general păstra tăcerea, pentru a nu-l îngrijora pe mitropolitul Visarion. Suferea constant de reumatism. Nu călătorea cu avionul pentru că nu-i permitea starea sănătăţii. În vara lui 1963 a fost internat în spital, de unde a ieşit pe propriul risc, „părându-mi-se greşit tratamentul medical la care m-au supus şi m-au slăbit că abia mă pot ridica”, îi scria mitropolitului.

În ce priveşte sărăcia şi lipsurile, acestea au fost şi o consecinţă a faptului că nu a acceptat să-şi compromită conştiinţa în schimbul ajutorului material. Suferea, însă, că nu putea să ajute cât ar fi vrut. La 29 august 1961, îi scria mitropolitului Visarion Puiu: „Acum ori în ce localitate m-aş afla în viaţa aceasta trăită în adevăratul înţeles al votului monahal al sărăciei, personal n-am simţit niciodată lipsa materială şi nici n-am aşteptat sau aştept vreun salariu sau ajutor din partea autorităţilor bisericeşti române din ţară sau din străinătate. […] Personal dacă aş avea cinci dolari, sau cincizeci, sau cinci sute, […] le găsesc acelaşi drum spre lipsurile şi trebuinţele altora. Până şi micile donaţii ce le primesc uneori din partea vreunor români de pe aici, însoţite de unele pomelnice le trimit pentru proiectatul nostru cămin bisericesc pentru monahii români din Ierusalim”. În fapt, Arhiepiscopul Victorin figurează între ctitorii Așezământului Românesc de la Ierihon.

În privinţa singurătăţii, aceasta i-a fost companie încă din primele luni în America. Din acest punct de vedere nu se afla cu mult depărtat de singurătatea de la Iordan, însă la un anumit moment mărturisea că „viaţa e mult mai uşoară în singurătatea unui pustiu, decât în singurătatea din mijlocul lumii”. Apogeul înstrăinării l-a simţit pe când se afla în Moundsville: „La Ierusalim eram mai puţini Români şi vorbeam mai mult româneşte. Aici însă ar trebui să mă controlez măcar din vreme în vreme dacă nu-mi uit limba. Mă aflu cu totul între străini de altă limbă şi alte obiceiuri. N-am simţit niciodată înstrăinarea ca acum” (25 mai 1961).

Toate aceste greutăţi, necazuri, împotriviri şi lipsuri i-au fost prilejuri de reflecţie şi de întărire în nădejde şi în credinţă: „în lumea aceasta Dumnezeu ne-a dăruit viaţa nu ca să cerem să ni se împlinească voile noastre ci ca să-mplinim şi să ne supunem voinţei lui Dumnezeu” (1959); „Săptămâna Patimilor Domnului ne este dată uneori şi nouă s-o petrecem în dureri şi suferinţe. Dar Învierea Domnului întotdeauna ne umple sufletul de cele mai necontrazise nădejdi” (1960); „Aceste cuvinte [„Hristos a înviat !”] ne pot întări însă credinţa că şi marea săptămână a patimilor pentru care nu avem nici un calendar se va sfârşi cu învierea întru bucuria tuturor nădejdilor împlinite” (2 aprilie 1961).

Întors la mănăstirea Sf. Tihon în septembrie 1962, din lipsă de personal, a fost cooptat ca profesor la Seminarul mănăstirii, predând Dogmatică, Morală și Limba Greacă. Reînceperea activităţii didactice după aproape 20 de ani de întrerupere nu i-a fost deloc uşoară, mai ales că trebuia să predea într-o limbă străină. Deodată s-a găsit în situaţia de a nu găsi „nici măcar câteva minute pentru o scrisoare”. De asemenea, nici remuneraţia nu era foarte mare. Însă, peste toate, faptul că putea sta într-o mănăstire era cel mai important.

Un crâmpei din vieţuirea sa aici îl aflăm dintr-o scrisoare trimisă către unchiul său, Calistru Bighescu, la 22 martie 1966: „Şi pe aici, oricât de industrializată e viaţa, eu am rămas tot acelaşi cum eram şi în ţară. Locuiesc la o mănăstire şi dis-de-dimineaţă, uneori pe la orele 5, şi până seara târziu – orele 11 noaptea, mereu ocupat cu îndatoririle noastre mănăstireşti, timpul trece foarte repede […]. Împrejurul mănăstirii nu avem decât câmp, lacuri şi pădure. Iarna uneori înzăpeziţi cu troiene – şi vara izolaţi de inundarea lacurilor”.

Merită menţionată relaţia pe care a avut-o cu Jerome L. Newville. Începând cu 1963 au făcut parte împreună din corpul profesoral de la Seminar. Profund impresionat de personalitatea şi erudiţia arhimandritului Victorin, Jerome i-a cerut să-i fie povăţuitor duhovnicesc. La sfatul său, Jerome a vizitat România în 1965, cu o oprire specială la Mănăstirea Neamţ, tocmai pentru a lua contact cu spiritualitatea care l-a modelat pe arhimandritul Victorin. Legătura spirituală dintre cei doi a durat tot restul vieţii lor. Pentru (Arhimandritul) Jerome, părintele Victorin a fost „un ascet modern asemenea Părinţilor Deşertului din vechiul Egipt”, care a avut o influenţă extraordinară asupra vieţii sale.

Programul său la Mănăstirea Sfântul Tihon era următorul: de marţi până vineri preda cursurile la Seminar, iar de vineri după-masă şi până luni mergea, ca de altfel şi în fiecare vacanţă, ca preot misionar, în diferite comunităţi ortodoxe pentru a sluji Liturghia (duminica) şi a catehiza.

După moartea episcopului Andrei (14 martie 1963) conducerea Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din SUA şi Canada (EMORA) îşi schimbă atitudinea faţă de persoana sa, ceea ce se vede în aceea că arhimandritul Victorin începe să suplinească parohiile vacante române învecinate. Astfel în anii 1963–1964 a suplinit parohia Sf. Nicolae din Worcester, Massachusetts, iar în 1965 parohia Buna-Vestire din Cleveland, Ohio. La aceasta din urmă l-a şi întâlnit pe arhidiaconul Bartolomeu Anania la sfârşitul anului 1965, întâlnire care s-a dovedit a fi providenţială pentru EMORA. După atâta amar de vieţuire printre străini, orice oportunitate de a sluji pe credincioşii români îi apărea ca o binecuvântare, fiind dispus, acum, să accepte orice fel de numire în cadrul EMORA.

S-a pus trup şi suflet în slujba comunităţii româneşti, cu o jertfelnicie şi energie care nu au mai ţinut cont de multele „neputinţe” ale arhimandritului Victorin aşa cum ne apar ele în corespondenţa cu mitropolitul Visarion. Putem spune că de acum avem de-a face cu un alt om, anume unul dintre cei mai mari misionari pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română: „Părintele Victorin Ursache e un om foarte blând, duhovnicesc, postitor, jertfelnic. Din păcate, nu a fost suficient cultivat, ci întrebuinţat numai la umplutură, ca suplinitor prin parohiile vacante. Sfinţia sa a mers peste tot, parcurgând săptămânal depărtări imense, plătit sau neplătit, a slujit, a predicat, a catehizat. Nu cere niciodată nimic şi e gata să răspundă la orice întrebuinţare, dovedind prin aceasta că stă în serviciul comunităţilor noastre”, scria arhidiaconul Bartolomeu patriarhului Iustinian Marina în ianuarie 1966.

După ani grei, arhimandritul Victorin a învăţat să facă misiune ortodoxă în America: „Viaţa preoţească de aici e de neexprimat de grea; adevărată jertfă misionară în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Cu o voinţă puternică şi ajutorul Harului Divin se poate dobândi şi aici mulţămirea sufletească şi fericirea întru Hristos”, scria mai târziu preotului Ștefan Slevoacă.

(va urma)