Blog

Am fost întrebat, recent, dacă și cum consider că pot fi acceptate constrîngerile din Biserică de un om al secolului XXI, în era tehnologiei incontrolabile, a unui avînt unanim spre un viitor greu de imaginat, dar plin de surprize. M-am gîndit la acest lucru și mi-am dat seama că mă simt foarte liber în Biserică, mult mai liber decât pe o stradă bântuită de duhul comerțului, a alergării fără rost după iluzia unui turism cultural situat, de obicei, în afara culturii. Pe stradă trăiesc „pe orizontală”, în Biserică descopăr verticala.

Eu nu pot demonstra existența lui Dumnezeu, pe înțelesul unui ateu care și-a creat platoșa lui de convingeri, dar știu că Este, și-mi este suficient ca să consider, prin asta, că am răspunsuri la întrebările fundamentale. Vorba lui I. D. Sîrbu, care, întrebat în închisoare, de caraliu, de unde știe că există Dumnezeu, a răspuns: „Mi-a spus mama. Și mama nu m-a mințit niciodată.” Aceasta e verticala credinței, să îl crezi pe cel de dinaintea ta, să perpetuezi o stare, o istorie. A familiei și a societății. A familiei și a neamului tău. Pot să pară vorbe mari, dar din când în când trebuie spuse. Răspicat. Încă mai cred că generațiile care vin din urmă vor avea suficientă determinare ca să mențină vie viața în Biserică. Apropierea de Biserică este un semn de elecție, de inteligență spirituală, de chemare interioară și de la Duhul Sfânt. E drept că trăim într-o lume uluitor de dinamică, în care se schimbă, sub ochii noștri, inclusiv „canonul uman”, în varianta sa clasică.

Da, putem schimba totul pe lumea asta, în sensul în care evoluează tehnica, condițiile de viață, țintele de atins în plan individual sau social, dar un singur lucru trebuie să rămână același, garantându-ne continuitatea, sensul: credința. Cu tot cu formele ei de manifestare din Biserică. Acest minimum sacrificiu este cel care ne dă garanția continuității, a apartenenței noastre la o evoluție spirituală, ne lasă să vedem până departe, la origini și asta pentru că Ortodoxia a conservat duhul primei Liturghii, cea oficiată de Iisus Hristos. Și ce nobil este să știi că poți comunica cu începuturile...!

Auzim tot felul de comentarii la adresa Bisericii, ca instituție, sunt ironizați călugării ca „rămășițe” ale unor vremuri revolute, iar cei care o fac au suficiența celui pe care nu-l zgâlțâie niciun fior metafizic. În lume, în hărmălaia mall-urilor, a teraselor cu bere, a excursiilor din plictiseală poate trăi oricine, sau poate fi „trăit” oricine. Într-o mănăstire trăiesc oameni aleși sau care „se aleg”; care se nevoiesc, care își iau responsabilitatea sufletului în propriile mâini. Și care țin Bolta Bisericii vie. E limpede că nu toți sunt „chemați”, unii sunt în căutarea căii după vreo dezamăgire în lume, unii fug de lume, alții o fac din spirit de imitație poate. Dar, în final, slujesc lui Iisus Hristos, slujesc în numele iubirii universale, fiecare după puterile lui, fiecare se descoperă pe sine prin nevoință.

Nu ne naștem nici veșnici, nici infailibili în fața încercărilor vieții. Tocmai această fragilitate este semnul îndumnezeirii noastre, al pendulării între orizonturi interioare, presimțite, atinse. Cu cât avem o viață interioară mai intensă, cu atâta ajungem mai departe în plan spiritual. În același timp, în această lume care aleargă disperată spre nicăieri, mai bine diferiți în credință, decât egali în necredință. Nu susțin ecumenismul, ca politică universală, capabilă să ucidă duhul din fiecare; e demonstrată, în fapt, imposibilitatea uniformizării unor cutume și a unor credințe formate în medii și spații diferite, în culturi diferite. În același timp cred că finalitatea preconizată de oricare credință are drept scop un om mai bun.

Sunt, în același timp, o natură optimistă. Chiar și când credem că îl izgonim pe Dumnezeu din noi, de fapt ne luptăm cu slăbiciunile noastre, de fapt îl reconfirmăm. Nu Dumnezeu are nevoie de noi; omul este parte în această continuă aspirație spre divinitatea inițială. Că nu o maimuță ne-a născut, ar fi prea josnic; măcar din orgoliu ar trebui să ne căutăm, să accentuăm originile divine. Ar trebui odată, simbolic, să îl dăm în judecată pe Darwin, pentru deturnarea istoriei omului și omenirii, a nobleții acesteia ...!

Adrian Alui Gheorghe

Despre autor

Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) este unul dintre cei mai valoroși scriitori români contemporani.

Opera sa vastă, cu abordări în toate speciile literare și cu teme diverse, a primit multe distincții, dintre care menționăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în anul 2001, pentru volumul de poezie Îngerul căzut şi în anul 2015 pentru romanul Laika. A participat la numeroase și prestigioase târguri internaționale de carte și la evenimente culturale internaționale. Poezia și proza sa au fost traduse în antologii în limbile: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, suedeză, cehă, arabă. Cu inima sa mare a cunoscut îndeaproape pe majoritatea oamenilor mari de cultură români contemporani, împreună cu care a organizat numeroase evenimente culturale, făcând din Piatra Neamț un centru de cultură românească.

Împreună cu familia sa, a fost foarte apropiat de părintele Iustin Pârvu, cu care a înregistrat numeroase interviuri. Îi suntem recunoscători că a acceptat să patroneze această rubrică, pe care ne-o dorim permanentă în buletinul nostru.