Blog

(Continuare din noiembrie 2020)

În timpul războiului israelo-arab, Arhimandritul Victorin a rămas în Ierusalimul Vechi (Iordania), având chilia lângă Biserica Sfântului Mormânt. În schimb, căminul românesc din Ierusalim a revenit părții evreiești, părintele Victorin fiind astfel în imposibilitatea de a-l mai administra, aceasta implicând și absența oricărui venit material stabil. În aceste condiții, se pare că a întreprins călătorii prin diverse părți ale Orientului, ajungând și pe la Patriarhia din Antiohia (în Damasc), care l-a și sprijinit fiindcă rămăsese fără niciun mijloc de existență. De asemenea, a fost câtăva vreme bolnav și fiind internat într-un spital din Beyrut, a fost ajutat material de Patriarhia Antiohiei. 

Situația monahilor români din Țara Sfântă, în vremea cât arhimandritul Victorin a fost reprezentantul Misiunii Ortodoxe Române din Ierusalim nu era deloc una ușoară. Pe lângă simplul fapt de a locui printre străini, nesprijiniți de nimeni de acasă, se adăuga și situația grea de după cel de-al Doilea Război Mondial cu permanentele neînțelegeri și lupte dintre evrei și arabi. Dar existau și destule mângâieri, mai ales de natură duhovnicească. Printre acestea și faptul că se spovedeau la renumitul duhovnic de origine aromână arhimandritul Sava (+ 1 ianuarie 1958) din Mănăstirea Sfântul Sava, care iubea pe români. Peste toate, Sfintele Locuri de la Ierusalim și Iordan i-au rămas tot timpul ca reper de viețuire monahală, reper la care se raporta și către care tindea constant în perioada de până la alegerea sa ca episcop: „Și dacă nu pot fi aflate acolo [Țara Sfântă] toate înlesnirile trebuitoare vieții, zilele se află totuși cea mai reconfortantă liniște suflească ce se revarsă în suflu numai prin privirea Locurilor Sfințite de Suferințele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru mântuirea noastră”, scria el într-o scrisoare din 5 aprilie 1963 către Mitropolitul Visarion.

În anul 1956 este chemat de episcopul Andrei Moldovan la Episcopia Misionară Ortodoxă Română din SUA. Ajunge în Lumea Nouă la 8 august, la New York. Primele impresii sunt copleșitoare: „Mă aflu într-o lume atât de străină încât îmi vine să iau primul vapor – spre Europa – și să mă reîntorc cât mai curând la liniștea Iordanului nostru, care de aici îi simt cu atât mai mult valoarea și pentru viața ce mi-am ales-o”.

În anul 1956 este chemat de episcopul Andrei Moldovan la Episcopia Misionară Ortodoxă Română din SUA. Ajunge în Lumea Nouă la 8 august, la New York. Primele impresii sunt copleșitoare: „Mă aflu într-o lume atât de străină încât îmi vine să iau primul vapor – spre Europa – și să mă reîntorc cât mai curând la liniștea Iordanului nostru, care de aici îi simt cu atât mai mult valoarea și pentru viața ce mi-am ales-o”.

Începe un șir lung de frământări, îndoieli și regrete în privința căii pe care a apucat a merge, care va dura aproape 10 ani. Deși întoarcerea la Ierusalim i-a rămas în toți anii următori un ideal constant, tulburările politice de acolo și dificultățile materiale în care se zbăteau monahii și monahiile românce din Țara Sfântă, l-au făcut să încerce, măcar temporar, să-și facă un rost pe continentul american pentru a-i putea ajuta și, împreună cu ei, și pe mitropolitul Visarion. A fost o primă perioadă cu multe sfătuiri interesate și chiar șantaje, perioadă care i-a dat ocazia să ia contact cu realitățile ortodoxiei românești din America și să-și facă o primă impresie: „Vremea de când am venit mi se pare că n-am perdut-o fără vreun folos, pentru că mi-a dat prilejul să văd lucrurile și să ajung la convingeri cu totul diferite de ale celor „în luptă” întru promovarea intereselor lor personale. Grupările de pe aici departe de a se gândi la vreo înțelegere se „luptă” să-și întărească doar pozițiile și să-și recruteze noi aderenți, fiecare cu nădejdea că a lor va fi „biruința”. Și românii noștri de pe aici își pierd încrederea în oamenii Bisericii și credința în Dumnezeu. (Pun între ghilimele cuvintele cel mai adesea întrebuințate în convorbirile lor)”, scria într-o scrisoare din 29 septembrie 1956.

Adoptă o poziție de neutralitate, poziție sugerată și susținută atât de mitropolitul Visarion cât și de „prietenii greci”: „Cu administrațiile bisericești ale românilor n-am nicio legătură, cu niciuna dintre fracțiuni. Nu vreau să stingheresc pe nimeni și sub nicio formă în „eparhiile” lor. De aceea și aici trăiesc tot așa de izolat de toți, ca și cum m-aș afla în singurătatea de pe valea râului Iordan”. 

De la sfârșitul anului 1957, pentru următorii 5–6 ani, se pare că nu a mai fost binevenit în parohiile românești: „Și când mă gândesc că sunt atâția români și atâtea biserici românești și unele fără preoți și eu să nu am posibilitatea să slujesc la vreo biserică românească măcar de Sfintele Paști în atâția ani de-a rândul, de când mă aflu pe locurile acestea” (24 aprilie 1962). 

Acest lucru, cât și faptul că „i-a fost imposibil” să mai suporte „clima Detroit-ului din timpul verii”, l-au făcut să viziteze, în luna mai a anului 1958, mănăstirea rusească Sf. Tihon din South Canaan, Pennsylvania, de sub jurisdicția mitropolitului Leontie Turchevici al Mitropoliei Ortodoxe Autonome Ruse din America. La 9 iunie deja îi scria mitropolitului Visarion că și-a schimbat adresa „Poate numai pe timpul verii, poate și pentru mai multă vreme”. 

Începând cu luna noiembrie 1958 începe să publice, la tipografia mănăstirii, broșura trimestrială Locuri Sfinte pentru folosul sufletesc al românilor de pe continentul nord american. Un colaborator constant la această broșură a fost sfântul Ioan Iacob, întrucât „Locuri Sfinte” era „Revista religioasă a Misiunii Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim”. Cu Sfântul Ioan s-a aflat, de altfel, într-o corespondență permanentă în toți acești ani.

A reușit să publice „Locuri Sfinte” până la sfârșitul anului 1960 când, din cauza datoriilor și a greutăților de tot felul, a fost nevoit să renunțe, având însă „conștiința liniștită că am răspuns chemării și-am încercat să fac tot ce m-a îndemnat datoria iubirii frățești întru Hristos și față de românii din America”. Credem că încetarea publicației, pe lângă motivele menționate, s-a datorat și morții Sfântului Ioan, la 5 august 1960.

În fapt, ceea ce pare a fi ultimul număr al revistei, No. 11, 1960, a fost dedicat Sfântului Ioan. În emoționantul necrolog, Arhimandritul Victorin scria:

„În ziua de 5 August, 1960, a fost chemat la cele veșnice singurul Ieromonah Român care se mai afla la Locurile Sfinte din Iordania. Ieroschimonahul Ioan Iacob [...] Plecarea lui, prea timpurie din mijlocul Monahilor Români din Țara Sfântă, a lăsat adânci regrete și dureri sufletești nemângâiate. „Părintele Ioan a plecat din mijlocul nostru. Am rămas fără povățuitor.”

Dorința lui de a se apropia de „Preadulcele Iisus”, Căruia și-a închinat toată viața lui, s-a împlinit. Mormântul și l-a pregătit din viață, în peștera în care a trăit. Era sub tipar parte din scrisul lui când sufletu-i călătorea spre lăcașurile fericirii veșnice.

Amintirea frăției întru rugăciune și duhovnicească viețuire în mijlocul Monahilor Români de la Locurile Sfinte și colaborarea prin scrisul lui și la această publicație religioasă ne îndeamnă să închinăm revista „Locuri Sfinte” de pe acest trimestru memoriei lui, ca o pioasă amintire a bunei frății întru rugăciune și nevoințelor vieții noastre monahale.

Rugându-ne ca Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-i fericească sufletul lui în lăcașurile celor drepți.

Veşnică fie amintirea vieții lui!

Poezia care urmează și cea din următorul număr sunt ultimele pe care Sfântul Ioan le-a trimis la „Locuri Sfinte”.

(va urma)