Blog

În cea de-a 11-a duminică după Rusalii am auzit pilda datornicului nemilostiv. Mântuitorul ne spune că așa este împărăția lui Dumnezeu, asemenea unui om bogat care se socotește cu slujnicii. Unul îi datora 10 000 de talanți, o sumă exorbitantă, dar rugându-se acela foarte tare, stăpânul i-a iertat datoria. Acel slujitor s-a întâlnit cu un alt slujitor care îi datora o sumă infimă, 100 de dinari. Cel care tocmai fusese miluit, îl strânge de gât pe acela, îl amenință și chiar îl aruncă în închisoare, rămânând neînduplecat la multele lui rugăminți și promisiuni. Auzind stăpânul, îl cheamă și îl întreabă dacă nu se cuvenea oare ca după ce lui i-a fost iertat atât de mult, să facă și el la fel (cf. Matei 18, 23-35).

Deci, aseamănă Dumnezeu împărăția Sa cu această pildă în ideea în care, dacă nu ne vom asemănă Lui la milostivire, nu vom putea intra în împărăția Sa.

Mântuitorul Se referă aici la multele greșeli, datorii – 10 000 de talanți –, pe care Dumnezeu ni le iartă. Știm, de exemplu, din Patericul Egiptean, că un frate îl întreabă pe Avva Pimen: „Dacă un om cade în greșeală și se întoarce, este iertat de Dumnezeu?”. Iar bătrânul răspunde: „Oare Dumnezeu care le-a poruncit oamenilor să facă asta, nu o va face și El, cu atât mai mult? Că i-a poruncit lui Petru, zicând (iartă) de șaptezeci de ori câte șapte (cf. Matei 18, 22)”. Iar aceste datorii, aceste păcate față de Dumnezeu sunt atât de mari, încât ele nu pot fi plătite niciodată. Pentru că atunci când cineva greșește față de om, este o datorie de 100 de dinari, dar noi când greșim față de Dumnezeu, datoria e mult mai mare, 10 000 de talanți. Este incomparabilă diferența. Așadar, pilda aceasta ne îndeamnă să iertăm și noi greșiților noștri așa cum și Tatăl nostru o face când noi Îi cerem iertare pentru greșelile noastre (cf. Matei 6, 12).

Sigur, e ușor să privim din exterior și să ne gândim, ce om hain, ce om fără inimă căruia deși i se iartă atât de mult nu poate să ierte la rândul său foarte puțin. Dar nu degeaba Mântuitorul a zis atunci această pildă, iar Biserica ne-o așează înainte în fiecare an. Pentru că noi toți suntem ca această slugă netrebnică. Netrebnică în sensul de nerecunoscătoare, de avară, de rea. Ne indignăm cum poate exista un om ca acesta, dar în fapt nu suntem departe de comportamentul lui. Mai exact, primim o binecuvântare, câștigăm niște bani sau dobândim sănătate și tindem să le înghițim în egoismul nostru. Tindem să considerăm că ni se cuvin, că așa trebuie să fie, că nouă trebuie să ne fie bine, să ne meargă bine. Suntem alintați. Ne-am învățat să trăim cu diverse pretenții, iar egoismul nostru s-a mărit foarte mult. În felul acesta ajungem să aplicăm același principiu și cu Dumnezeu. Am văzut că m-a iertat azi pentru că mi-am cerut iertare cu lacrimi și cu pocăință. Și Îl rog și mâine, și poimâine să mă ierte. Aplicăm acest comportament obraznic, alintat și față de El. Așa poate să îmi ierte și 10 000 de talanți. Așa trebuie să fie. Așa trebuie să se întâmple. Eu nu am nicio obligație. Acesta este egoism pur și nu se termină.

Pe de-o parte, așa putem înțelege această parabolă și comportamentul smintitor al slujii nerecunoscătoare. O altă cheie de înțelegere este că suntem, fiecare din noi, robiți de planurile noastre. Toți avem planuri, avem greutăți insurmontabile. Dumnezeu ne ajută, iar noi luăm totul ca și când e parte din proces ca să ajungem la planurile noastre. Toate le subordonăm felului nostru de a fi, proiectului nostru. Și ajungem să ne comportăm ca această slugă. Este egoismul mare, care, ca o gaură neagră, absoarbe și înghite tot cât îi dai. Iar aceste planuri ale noastre continuă să ne preseze, să ne împovăreze, chiar după ce reușim să trecem cu bine peste multe situații limită și aparent de netrecut. Nu e ușor. Și nu doar că ne înhămăm noi la planurile noastre, dar Îl înhămăm și pe Dumnezeu la ele. Deci, Dumnezeu trebuie să îmi ierte mie 10 000 de talanți, iar cel care îmi datorează mie 100 de lei trebuie să îmi plătească datoria, pentru că altfel nu-mi iese mie planul.

În ambele chei de înțelegere ale acestei parabole, este vorba despre acest egoism al nostru îngrozitor, cel mai mare dușman al mântuirii noastre. El, egoismul, este zeul nostru, cum zice părintele Emilianos Simonopetritul. Pe acesta îl slujim, acestuia îi aducem jertfă în fiecare zi. Și, Îl facem și pe Dumnezeu slujitor egoismului nostru. Este înfricoșător!

Desigur că trebuie să contracarăm acestea. Și o facem, în primul rând, gândindu-ne că nu ni se cuvine nimic, suntem nimic. Iar, în al doilea rând, gândindu-ne că nu eu sunt important, ci voia lui Dumnezeu și planurile Sale. Cum se spune în rugăciune, „Doamne, știu că faci toate câte le voiești, deci să fie și în mine, păcătosul, voia Ta.” E o mare rugăciune de zi cu zi, prin care omul să se trezească. Ce ne agităm atâta, nu știm că Dumnezeu e peste toate?! Avem Dumnezeu, este cine să se ocupe de toate.

Legat de această parabolă, mai este un aspect la care merită să medităm. Dacă suntem atenți, vom observa că într-un fel ne purtăm cu mai marii noștri și în cu totul alt fel cu cei mai mici decât noi. Se poate observa fiecare cât de gentil, cât de generos, cât de frumos se comportă cu șefii săi, și cât de diferit față de cei mai mici. Mai mult, celor mai mari le iertăm aproape orice fel de comportament, orice abuz, chiar. Dar dacă unul mai mic decât noi se poartă cu obrăznicie față de noi, luăm foc. Mai corect ar fi să avem același comportament atât pentru mai marii noștri cât și pentru cei mai mici decât noi. Asta ne învață și parabola de azi. Mântuitorul Se purta la fel de frumos cu toți. Și ne invită și pe noi să facem la fel.