Blog

Evanghelia din duminica a 4-a după Rusalii, ne prezintă un om tare frumos. Este evanghelia care relatează vindecarea slugii sutașului. În primul rând, vedem cu câtă bună cuviință și smerenie se apropie sutașul de Mântuitorul. A renunțat la galoanele lui, în sensul în care evreii, adică cei cuceriți, erau sub demnitatea cuceritorilor, adică a romanilor. Deci nu doar că un roman se duce la un evreu, dar un comandant se pleacă la un om simplu. Omul acesta a renunțat la un statut, mergând spre Mântuitorul, din dragoste pentru slujitorul lui. Era om adevărat. Iar dincolo de toate, a arătat această credință de care Se minunează Mântuitorul și pe care o dă exemplu tuturor.

Sfântul Sofronie Saharov zice: „orice face omul în lumea aceasta, este o pregătire pentru o întâlnire personală cu Dumnezeu”, pe limba fiecăruia adică. Toate slujesc la dialogul acesta personal cu Dumnezeu. Sutașul s-a apropiat de Dumnezeu din perspectiva funcției sale de sutaș. De aceea, el își exprimă credința în termenii specifici slujbei sale. Cine își face bine datoria, dacă este onest, muncitor, cinstit, dacă îi pasă de ceilalți oameni, toate acestea îl învață să devină om adevărat. Iar apoi întâlnirea cu Mântuitorul, cu Evanghelia doar desăvârșește. Așa erau părinții Patericului. Vine un începător la un Avva și îi cere cuvânt, iar acela începe să îi zică un psalm. De la primul verset, ucenicul zice: „gata, suficient, mă duc să îl împlinesc pe acesta și când termin de împlinit mai vin după următorul.” În vremea noastră, noi auzim multe cuvinte, dar nu prea le lucrăm ca să producem schimbarea în noi. Omul care lucrează, însă, are nevoie de puține cuvinte de învățătură. Aceasta o vedem la sutaș. Învață repede cum se relaționează cu Mântuitorul, pentru că e un om care își face foarte bine treaba.

Așadar, avem la sutaș această credință extraordinară pe care o laudă Mântuitorul. Observăm cum îi zice: „Fie ție după cum ai crezut” (Matei 8,13). El nu a cerut o garanție că i s-a vindecat sluga, care era departe, acasă. A crezut, a plecat liniștit, iar sluga s-a vindecat „în ceasul acela”.

Mântuitorul ne pune înainte acest exemplu, precum lumina în sfeșnic, ca să luăm aminte. Noi ne preocupăm foarte mult de problemele vieții. Și pe drept cuvânt, pentru că ele vin, altfel nu ne-ar preocupa. Dar apoi rămânem închiși în probleme, în ispite, în rău. Și le dăm foarte multă atenție, precum Sfântul Petru la valuri. În loc să se uite la Mântuitorul, se uita la valuri, la vânturi, și se afunda (cf. Matei 14, 30). Aceasta este imaginea omului. Asta facem noi. Iar sutașul ne arată ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat pe noi. Nu ar trebui să ne preocupe că dracul este cu putere, că oamenii sunt răi, că societatea ne rănește, că oamenii sunt depresivi, alienați etc; adică, într-un cuvânt, nu trebuie să contemplăm răul. Ceea ce trebuie să ne preocupe este cum să facem să avem credința sutașului. Pentru că așa ne-a zis Mântuitorul, că dacă am avea credință, am zice muntelui, „mută-te”, și s-ar muta (cf. Matei 17, 20-21). Deci și „muntele” de probleme și ispite din viața noastră, muntele de rău, se poate muta în mare, se poate dizolva cu rugăciunea, dacă este credință.

Așadar, preocuparea noastră trebuie să fie cum reușim să avem o așa credință în noi. Pentru că aceea rezolvă toate problemele. De aceea zicea părintele Efrem din Arizona: „rugăciunea este cu adevărat extraordinar de puternică, dacă noi credem cu tărie că se poate împlini.” Bun, nu sunt acolo, dar cum fac să ajung acolo? Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră. Nu contează că răul e mult mai mare decât mine. Aceasta nu e treaba mea. Treaba mea este să văd cum dobândesc credința care le rezolvă pe toate. Și dacă ne preocupă problema asta... înseamnă că am pornit pe drumul care duce la rezolvarea ei.

Problema i-a preocupat și pe apostoli: „Doamne, sporește-ne credința” (Luca 17, 5). Iar Mântuitorul le spune care este rețeta: după ce împlinesc tot ce El le-a poruncit, să spună că sunt slugi netrebnice (cf. Luca 17, 10). Sunt două aspecte aici, una, să facă ce le-a zis, iar a doua, să rămână în smerenie.

O altă foarte bună rețetă practică pentru a ne spori credința este captată de cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „să știi să mori și să înviezi în fiecare zi pentru Hristos, Domnul nostru.” Cum se „moare”? Uite așa: tu îmi zici o vorbă, iar eu ți-aș zice multe înapoi, dar de dragul lui Hristos nu zic. Deci am murit față de ce voiam eu să fac și am înviat pentru cuvântul lui Hristos. Adică, pentru El am răbdat. Am murit, am înviat. Pentru El. Îmi arăt credința în lucruri mici și așa sporește credința înlăuntrul meu. Pentru că dacă mor și înviez în fiecare zi pentru Hristos, arăt că eu cred în El. Cred așa mult încât mă suspend pe mine și împlinesc ce zice El. Nu mă comport cum îmi place mie, cum mă odihnește pe mine, ci cum Îl odihnește pe El. Îmi arăt credința, la nivelul meu, în lucruri mici. Cum a zis El, dacă îți cere cineva să mergi cu el o milă, mergi două (cf. Matei 5, 41), așa fac și eu în viața mea. Dacă mă roagă cineva să spăl pe jos, spăl și vasele, ca să împlinesc ce zice El. Dacă fac acestea, îmi voi spori credința. Împlinim Evanghelia, de dragul lui Hristos, la nivelul fiecărei zile. Aceasta trebuie să ne preocupe pe noi. Pentru că așa, încet-încet, dobândesc credința sutașului, care mută munții.