Blog

În duminica Sfinților Români, Apostolul este din a doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Acest Apostol dă și o definiție a robilor lui Dumnezeu. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (5, 17). În paranteză fie spus, acesta este și drumul nostru, de la omul vechi la omul nou, care este o naștere. Care, asemenea oricărei nașteri, nu este ușoară pentru că implică o moarte, moartea omului vechi.

„Şi toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. În numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum Însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (18–20) Sfântul Pavel le spune să se împace cu Dumnezeu. Și vedem la noi, că deși aparent suntem în pace cu toată lumea, la nivel de inimă putem detecta unele mișcări, inima poate să rănească și să fie rănită într-o secundă, poate să respingă pe cineva foarte repede. Deși oamenii par că nici nu detectează, este ceva foarte important. Părintele Arsenie Papacioc spunea că atunci când respingem pe cineva din inima noastră, Hristos suferă o întreagă răstignire.

Dumnezeu ne zice prin Sfântul Pavel să ne împăcăm cu El. Știm, din alte scrieri ale Apostolilor, că nu suntem împăcați cu El. De exemplu, știm că păcatul este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Și „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4); „Dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate” (Romani 8, 7). Iar dacă este vorba de păcat, nu cred că este om care să trăiască o zi și să nu păcătuiască. Deci, dacă păcătuim, ne cerem iertare și revenim. E cuvântul acela dătător de nădejde din Pateric de la Avva Pimen: „Avva, cât are păcatul putere asupra omului?” și răspunde Avva Pimen: „Până zice omul, «Iartă-mă».” Mântuitorul așa este. La El când am zis: „Iartă-mă”, gata ne-a și iertat. De aceea, trebuie să avem tot timpul gândul acesta să ne împăcăm cu Dumnezeu.

Continuă Sfântul Pavel: „Fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. (...) Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări; în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi” (1; 3–9).

Definiția slujitorului lui Dumnzeu începe într-un mod negativ și sfârșește pozitiv. Noi am fi așteptat să fie altfel. Aceasta este diferența dintre lumea noastră și lumea lui Dumnezeu. Dintre percepția noastră asupra binelui și percepția Sa. Cum spunea o tânără mămică despre faptul că înainte de copii mai aveau și ei timp pentru ceva, acum nimic. Și la fel despre cei din ASCOR, zicea că toți au câte un necaz ceva, parcă sunt blestemați. Ei bine, vedem că nu este așa, vedem că dacă sunt astea, suntem pe cale să fim și noi slujitori ai Domnului. Iar starețul Iachint Uniculeac zicea că suferința este semnul alegerii, nu o dă Dumnezeu oricui pentru că știe că nu oricine o poate duce. Deci dacă vedem suferință în viața unui om, cu atât mai mult în viața unui om care se revendică drept creștin, înseamnă că Dumnezeu deja i-a ascultat rugăciunea și lucrează cu putere.

Iar Sfântul Pavel se uită în inima sa și continuă: „Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (10). Adică, deși în aparență suntem întristați și poate simțim și în inima noastră întristarea, dar, paradoxal, bucurându-ne. Pentru că este paradoxală crucea. Această cruce, pe care noi o numim dătătoare de viață. Dacă o trăim pentru Hristos, dacă o asumăm pentru El, vine harul Duhului Sfânt în noi. Pentru că Dumnezeu este aproape de robii Săi prin harul Lui. Iar harul mereu bucură. Dar musai prin cruce.

Și de aici, deja este limbaj dumnezeiesc: „Deci, fraților, bucurați-vă, desăvârșiți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi” (13, 11). Este extraordinar textul. Și este bine să îl citim des, pentru că este conform vieții de creștin. Nu este slujitor al lui Dumnzeu în istorie, care să nu fi trecut prin acestea. Nu există alt traseu către Dumnezeu decât acesta. Și e rost de bucurie, pentru că prin toate acestea, Dumnezeu lucrează cu noi. Însă doar prin această suferință asumată în Hristos. Altfel, suferința mutilează. Doar în Hristos inima scapă de solzii păcatului și se face liberă, moale, simțitoare.

În suferință căutăm ajutorul. Noi în general căutăm harul, dar în suferință, cu atât mai mult. Căutăm soluții și le găsim, iar apoi inima se lipește de Dumnezeu și aceea este mântuirea. Prin toate se face inima asta bună și se lipește de Dumnezeu ca o ventuză, iar apoi nu se mai depărtează de El. Când L-a aflat pe Dumnezeu, s-a terminat cu altele. Acesta este paradoxul, când în mijlocul nenorocirilor inima Îl află pe Hristos. Este altă lege. Pe care au trăit-o părinții noștri în închisori. Părintele Sofronie o mărturisește. În adâncul pocăinței, al deznădejdii, al defăimării de sine, atunci Se descoperă Dumnezeu. Deci nu cum Îl așteptăm noi, în bine, în bucurie, în partea a doua a Apostolului. Nu. În prima parte a cuvântului Sfântului Pavel Îl întâlnim pe Dumnezeu. Cum zicea Sfântul Apostol Petru: „Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu” (1 Petru 5, 6). Aceasta ne va curăți inima și ne va da viață.