În duminica a patra după Rusalii, i-am prăznuit pe Sfinții Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic, din anul 451, de la Calcedon. A fost un sinod care s-a desfășurat în condiții complicate și politic, și teologic. După acest sinod a avut loc o ruptură destul de mare în Biserică. S-au desprins, monofiziții, copții – creștinii din Egipt, care mai târziu au căzut de devreme sub stăpânire arabă și au rămas foarte puțini. Este cumva un semn că acolo unde se îndepărtează de dreapta credință, scade și tăria. Cum vedem că și Apusul acum se găsește într-o criză spirituală. De exemplu, în universitățile catolice se invită reprezentanți ai religiilor orientale să predea tot felul de cursuri sau practici, yoga și altele. Aceasta nu este îngăduită!
Deci e o mare legătură între adevărul de credință și între plinătatea harului care se împărtășește. De aceea, Sfinții Părinți au luptat tot timpul pentru a păstra adevărul deplin al revelației aduse de Mântuitorul. Ceea ce ne-a adus nouă Mântuitorul este dumnezeiesc, peste puterile omului de a înțelege, de a cuprinde. Nu se poate primi decât prin credință. Și acesta este rolul imens al Sfinților Părinți că ne-au lăsat – și nu le-a fost ușor! – dreapta credință, plinătatea revelației. A fost incredibilă lupta aceasta pentru dreapta credință, dacă o urmărim în istoria Bisericii. Și tot timpul, sfinții au ținut la adevăr, în detrimentul părerilor „omenești”!
Lucian Blaga a observat că, de fiecare dată, Sfinții Părinți au mers către formularea cea mai tare dogmatic a adevărurilor de credință, către formularea cea mai răstignitoare pentru minte. De cealaltă parte, tot timpul ereziile au mers pentru forma cea mai slabă dogmatic. Adică pentru a umaniza dogma, pentru a o face să fie cât mai acceptabilă pentru logica umană. De exemplu, în contextul arianismului, ereticii nu acceptau că Fiul este „de o ființă” (homoousios) cu Tatăl. Pentru că mintea umană nu poate să conceapă asta. Este paradoxal, nu există așa ceva în realitatea creată. Așa că ei, ereticii, au propus termenul „asemănător după ființă” (homiousios), ca să umanizeze puțin, să o facă mai acceptabilă pentru logica umană. Dar Părinții au mers pe formularea maximă dogmatic: „de o ființă”.
Și la Sinodul al IV-lea Ecumenic s-a vorbit despre firile Mântuitorului. O singură Persoană, Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar în două firi: cea umană și cea Dumnezeiască, „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite”. „Cuvântul, Logosul, trup S-a făcut” zicea Evanghelistul Ioan (Ioan 1, 14). Sunt niște adevăruri care depășesc mintea umană.
Părinții au adus argumente raționale, iar de la distanța anilor noștri se vede că au fost cei mai coerenți și logici. Dar atunci, în luptă, nu a fost de ajuns argumentarea rațională. Ci a mai fost nevoie de minuni. Și aceasta pentru că dogma, adevărul de credință, este peste lumea aceasta, peste logica umană. „Dogma este expresia intelectuală a misterului”, spune Blaga. Și pentru că este așa, expresia misterului, a tainei, nu poate fi „demonstrată” exclusiv rațional, ci e nevoie și de argumente supranaturale, de minuni.
Știm cum la primul Sinod Ecumenic a avut loc marea minune a Sfântului Spiridon cu cărămida, care a convins, dincolo de argumente raționale, pe ritorul, filozoful, care susținea poziția ariană în Sinod. Și la Sinodul al IV-lea tot o minune, care îi aparține Sfintei Mucenițe Eufimia, pe care am sărbătorit-o pe 11 iulie, a dus la stabilirea adevărului de credință. Pentru că autoritatea Părinților nu a fost suficientă, ereticii monofiziți ținând la părerea lor, fiecare parte a scris formula sa de credință: ortodocșii – două firi în persoana Mântuitorului, iar monofiziții – o singură fire întrupată a Logosului. Și au pus cele două suluri în racla Sfintei Eufimia din biserica din Calcedon. Au pecetluit racla, au făcut rugăciuni și după câteva zile când au deschis-o, sulul cu mărturisirea ortodocșilor era în mâna dreaptă a sfintei, iar celălalt sul era la picioarele ei. Deci a fost nevoie de o minune ca să se arate dreapta credință.
Acestea au fost câteva reflecții despre meritul Sfinților Părinți de la Sinoadele Ecumenice, în particular de la cel de-al IV-lea. Este foarte important adevărul de credință, pentru că acesta ne oferă maximalitatea harului. Când mărturisim adevărul de credință și ne rugăm „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23), dobândim mult har de la Dumnezeu. Și putem rezista la orice! Aceasta este Biserica pe care „porțile iadului nu o vor birui” niciodată (cf. Matei 16, 18). Oricât ar fi de mare răul, când ai deplinătatea adevărului și a harului, nu poți fi biruit. De aceea îi cinstim pe Sfinții Părinți. Și mai reținem, rațiunea singură nu este niciodată de ajuns pentru a mărturisi pe Dumnezeu. Trebuie și viața, și minunea; viața curată, viața sfântă, care duce la minune. Dumnezeu dă ca prin acestea două, prin rațiune și prin sfințenie, prin minune, să se întemeieze adevărul. Altfel nu se poate.