Biruința lui Dumnezeu

Trecerea prin Marea Roșie, frescă, sec. VI, Catacombele Via Latina, Roma

În Duminica Ortodoxiei sărbătorim biruința dreptei credințe împotriva tuturor ereziilor. În fapt, biruința lui Dumnezeu. În general, e dificil să distingem unde lucrează omul și unde lucrează Dumnezeu. Știm că partea lui Dumnezeu este covârșitoare. Dar El nu poate lucra fără om. Până omul nu își pune și el bănuțul său, Dumnezeu nu poate lucra. Apoi, Dumnezeu va pune talanții, adică mult mai mult. Dar, cu toată puterea lui Dumnezeu, fără acel bănuț al omului, nu se face nimic.

Este foarte folositor să citim istoria marilor erezii, și a ultimei (iconoclasmul). Vedem acolo cât de grele, cât de solicitante au fost biruințele împotriva lor. Și ce credință puternică au trebuit să aibă sfinții, ca biruința să se întâmple. Știm, de exemplu, că Primul Sinod Ecumenic s-a ținut împotriva arianismului, care nu putea accepta realitatea (de neconceput pentru mintea umană) că există două persoane, Fiul și Tatăl, deofiinţă și totuși distincte. De aceea, pentru a simplifica, pentru a „umaniza”, Arie a zis că Fiul este prima creatură a Tatălui; Cel mai mare dintre creaturi, dar totuși creat. Dar Părinții Primului Sinod s-au opus cu tărie. Au zis că arianismul e greșit. Apoi, încă 50 de ani, arianismul a fost în floare, iar ortodocșii au fost persecutați. Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei a dus bătălia în principal, dar au terminat-o sfinții capadocieni, Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Sfântul Vasile nu a apucat să vadă cu ochii săi biruința Ortodoxiei. A văzut-o prietenul său, Sfântul Grigorie Teologul.

Așa lucrează Dumnezeu. El are nevoie de oamenii aceștia, puțini la vedere, care țin poziția dreaptă. Apoi lucrează El, la timpul Lui. Iar când lucrează El, se rezolvă toate (a se vedea biruința împotriva comunismului în Europa de Est, sau alte biruințe ale lui Dumnezeu în istorie).

Una dintre primele biruințe ale lui Dumnezeu, pe care o avem în scris, este ieșirea poporului evreu din Egipt prin Moise. Dumnezeu l-a trimis pe Moise și i-a zis, „scoate poporul meu din robie”; pentru că egiptenii îi munceau mult și israeliții nu mai puteau să-I slujească lui Dumnezeu. În cele din urmă, conduși de Moise, reușesc să se pornească. Dar egiptenii îi urmăreau, ca să-i omoare. Și, în ciuda faptului că Dumnezeu le-a promis – și le-a arătat! – că va fi cu ei, de multe ori deznădăjduiau și cârteau. Strigau mereu la Moise, iar Moise la Dumnezeu. Dumnezeu le spunea, „sunt cu voi, nu vă temeți.” Dar ei tremurau, tremurau. Ultimul episod l-a constituit trecerea prin Marea Roșie. Israeliții au văzut că se desparte marea. Ar fi trebui să fie suficient ca să se încreadă că Dumnezeu e cu ei. Dar, când au văzut că egiptenii vin după ei și prin mijlocul mării, iarăși au deznădăjduit. Abia când egiptenii s-au înecat în mare, cu tot armamentul, israeliții au cântat cântare de biruință. O cântare foarte frumoasă, pe care o cântăm și noi în Sâmbăta Mare: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit...”

Așa a fost și la noi în Ortodoxie în istorie. De fiecare dată când biruiește Dumnezeu prin oameni, omul strigă cântare de biruință. Aceasta este Duminica Ortodoxiei: cântare de biruință. Și noi trebuie să cântăm în viața noastră propria „cântare de biruință”.

Analizând „biruințele” lui Dumnezeu din istorie, putem înțelege cam ce credință trebuie să avem ca să trecem prin toate încercările vieții și să vedem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu are nevoie de o credință la om care să reziste în fața tuturor amenințărilor, în fața a tot răul. Omul trebuie să aibă mai mare încredere în Dumnezeu decât în moartea care îl amenință.

Dacă ne gândim bine, aceste „biruințe grele, solicitante” reprezintă singura metodă a lui Dumnezeu de a ni Se descoperi nouă în mod real, fără echivoc. Când El ne arată în viața noastră că ne-a izbăvit dintr-o situație imposibilă, fără speranță, dintr-o moarte sigură, atunci știm sigur că Dumnezeu a lucrat. Așa Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Așa „Îi auzim pașii” în viața noastră. Dacă El ar face ceea ce poate face un om mai puternic, sau o forță a naturii, după izbândă am zice: „Eh, s-a întâmplat.”

Am vorbit despre „biruința” lui Dumnezeu. În fapt, orice întâlnire autentică cu Dumnezeu are aceste caracteristici. Când este în viața noastră ca El să Se descopere (de exemplu, când ne împărtășim cu Sfintele Taine), noi vom muri puțin înainte. Vom muri față de bizuirea pe sine sau pe oameni sau pe lucruri, ne vom deznădăjdui de noi înșine. Abia apoi Se descoperă Dumnezeu. Și ne arată că este Atotputernic, că este Restaurator, indiferent de stricăciunea sau răul aduse de vrăjmaș. Dar ne arată, din nou, și cât de Bun și Milostiv și Iubitor este. Iară și iară. Ne-a arătat-o de multe ori și ne-o arată. Mai ales în timpurile acestea în care și puterea demonică e foarte puternică, El ne arată că puterea Lui e mult mai mare. Dar trebuie oameni care să o activeze, trebuie oameni cu credință. Iar nivelul de credință la care trebuie să ajungem este cel spus de Sfântul Pavel despre Avraam: credință mai presus de nădejde (cf. Romani 4, 18). Trebuie să credem chiar și atunci când am pierdut orice nădejde. Trebuie să stăm acolo, nu trebuie să dezertăm. Are Dumnezeu nevoie de asta, de o fărâmă de credință care mai stă în picioare. Și așa lucrează. Iar când El lucrează, gata, se rezolvă toate.

Trebuie să rămânem credincioși Dumnezeului nostru, să nu tremurăm prea tare. Tremurăm, că suntem oameni, dar nu încât să o luăm la fugă de pe câmpul de luptă. Să stăm acolo pentru că Dumnezeu ne va întări, va repara, oricare va fi răul, oricare va fi problema („Să stai acolo unde te-a aruncat Dumnezeu”, spunea părintele Iachint Unciuleac). Dar are nevoie de credința și credincioșia noastră. Așa creștem, așa ne maturizăm, așa devenim și noi lumină pentru cei din jur. Să ne ajute bunul Dumnezeu ca biruința Ortodoxiei de azi să o transformăm în biruința noastră de zi cu zi.