Blog

Continuând ideea întregii serii „Chipul evanghelic al creștinului”, anume că Mântuitorul ne vrea asemenea Lui, seara duhovnicească a lunii martie a adus în prim plan felul în care putem pune în aplicare îndemnul Mântuitorului, „Învățați-vă de la Mine” (Matei 11, 29). A fost mai mult o invitație pentru a cugeta fiecare în parte la persoana Mântuitorului, iar prin aceasta să vadă ce poate învăța de la El. 

Mântuitorul ne-a învățat prin cuvinte, îndemnuri, porunci, comportament, atitudini, stări etc. Primele învățături sunt surprinse în cuvintele Sale. Iar prin aceste cuvinte, se comunică pe Sine. Ne arată cum este El. Așadar, atunci când ne dă poruncile, de fapt, explică în limbaj uman cum este El. Prin aceste porunci nu doar că Se comunică pe Sine, dar ne și spune să fim ca El. De aceea, în Filocalie găsim acest cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul: „Domnul e ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

„Predica de pe munte” cuprinde poruncile Mântuitorului. Adică felul în care este El și felul în care ne vrea și pe noi. Din prima poruncă, „si cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), înțelegem, în primul rând că așa este El, așa cum ne spune nouă să fim. În particular El este gentil, nu jignește, nu rănește pe nimeni și mai ales, nu gonește pe nimeni de la Sine, dacă vine cu pocăință. De obicei, atunci când greșim, vrăjmașul profită de conștiința noastră creștină și ne terorizează cu gânduri de tipul, „Nu mai ai nicio șansă! Cum să mai vii așa păcătos la Dumnezeu?! Ești un nenorocit! etc.” Dar Mântuitorul nu este astfel, pentru că așa cum ne spune nouă să nu ne judecăm fratele, nici El nu o face cu noi, indiferent de cât suntem de păcătoși, cf. Isaia 42, 3: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge.” Mântuitorul nu mustră niciodată pe păcătosul care își recunoaște greșeala! 

În cea de-a treia poruncă, „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Mt.5, 37) Îl vedem din nou oglindit. La El lucrurile nu sunt schimbătoare. El nu vorbește mult, dar când a vorbit, nu se mai schimbă. Și sunt mai multe instanțe ale cuvintelor Mântuitorului, pe care trebuie să le luăm ca atare și să ne sprijinim în ele. „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20), „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Iar noi trebuie să credem acestor cuvinte, să ne bazăm pe ele și, astfel, să Îl facem simțit pe Dumnezeu în viața noastră. Dacă Mântuitorul a zis că este cu noi, El nu a mințit. Iar noi trebuie să Îl căutăm, așa cum ne îndeamnă Profetul Ieremia: „Unde ești, Doamne?” (Ieremia 2, 6). El a zis un adevăr. De ce nu trăim noi acel adevăr? Aceasta trebuie să fie pentru noi sursă de căutare și de rugăciune. 

Sau, un alt cuvânt al Său, „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37), chiar dacă suntem netrebnici! Dar, așa cum am spus, vrăjmașul ne spune: „Nu este mântuirea lui întru Dumnezeul Lui” (Psalmi 3, 2). Vrăjmașul ne terorizează, ne descurajează. Dar, dacă Mântuitorul a spus că pe cel ce va veni la El, nu îl va scoate afară, înseamnă că așa este. Nici nu ne va jigni, nici nu ne va scoate afară. 

În cea de-a cincea poruncă ne îndeamnă să ne iubim vrăjmașii. Noi toți trebuie să aplicăm aceasta cu cei de lângă noi. Atunci când îl vedem în ispită pe cel de lângă noi, nu trebuie să avem pretenția ca el să își dea seama de acest lucru, pentru că doar ne vom frustra mai tare. Ceea ce trebuie să facem este să avem luciditatea de a înțelege că vrăjmașul ne atacă prin slăbiciunea aceluia. Îndată ce am înțeles asta, trebuie să punem în practică învățătura Mântuitorului de a nu ne opune răului (cf. Matei 5, 39). Sub nicio formă nu trebuie să răspundem cu aceeași monedă. Trebuie să răbdăm și să ne rugăm. Să recunosc că mă depășește, să mă smeresc și să mă rog. Iar după ispită, ne străduim din răspunteri să reluăm legătura de comuniune și iubire cu celălalt. Însă, ca să pot face aceasta trebuie să știu cine sunt – robul lui Hristos, Pentru Cine fac și îndur toate, adică pentru El și că cel care mi se opune e vrăjmașul.

Îndemnurile Mântuitorului ne înfățișează de asemenea și felul în care trebuie să fim noi. „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Îndemnul acesta ne arată că mântuirea este ceva organic, în care noi trebuie să ne unim cu Hristos. Toate greutățile au acest scop: „să ne altoim în El”, rană pe rană. „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Romani 6, 5).

Iar ultimul îndemn a făcut referire la pace, „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” (Ioan 14, 27) Iar aceste cuvintele le rostește înainte de patima Sa. De aceea, pacea și bucuria sunt semnul Său în inima noastră.