Blog

În a patra duminică din Postul Mare, s-a citit Evanghelia vindecării fiului lunatic. Avem această imagine a Mântuitorului care Se coboară de pe Tabor cu cei trei ucenici și dă peste tatăl îndurerat, care se plânge că a dus pe fiul său la apostoli și nu l-au putut vindeca. Iar Mântuitorul Se adresează tuturor și zice, „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?”. Așa zice la Evanghelia după Marcu (9, 19), iar la Evanghelia după Matei adaugă, „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?” (17, 17); o caracterizare mai bună a neamului nostru.

Mântuitorul deplânge necredința și îndărătnicia oamenilor. Și noi, care am cunoscut bunătatea și iubirea lui Dumnezeu în viața noastră, tot ne arătăm necredincioși. Facem și noi precum Moise în pustie. Evreii tot cereau apă. Și i-a zis Dumnezeu lui Moise: „grăiți stâncii înaintea lor și ea vă va da apă” (Numerii 20, 8). Poporul tot cârtea și, când să lovească, zice Moise: „au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?”. Tu, Moise, care vorbeai față către față cu Dumnezeu (cf. Numerii 12, 8), căruia i-a dat Legea, care ai primit atâtea, tocmai tu ai ajuns să spui: „au doară”?! Pentru această manifestare de necredință, Moise nu a intrat în Pământul Făgăduinței (cf. Numerii 20, 12).

Așa facem și noi. Cu toate că am primit atâta ajutor, atâta har și mângâiere, atâtea minuni, atâtea bunătăți de la El, tot ajungem să spunem, „Oare mă iubește Dumnezeu? Oare Dumnezeu este cu mine, este aproape? Oare mă mai primește Dumnezeu?”, ca și evreii în pustie: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Ieșirea 17, 7). Cum să nu mă primească dacă a venit pe pământ și S-a răstignit pentru mine și mă așteaptă?!

Acestea fiind spuse, am dori să vorbim despre o posibilă vindecare de necredință, pornind de la un cuvânt pe care părintele Arsenie Papacioc îl spunea adeseori: „Să știi să mori și să înviezi în fiecare zi pentru Hristos, Domnul nostru!”. Personal, mi-a luat câțiva ani de zile pentru a-i pătrunde înțelesul, deși, de prima dată mi-am dat seama că este un cuvânt extraordinar. Abia după ce am intrat în mănăstire l-am înțeles deplin. Aici, noi promitem să facem ascultare. În practică, ascultarea ia forma tăierii voii. Adică, nu faci ce și cum vrei tu, nu mănânci când sau ce vrei tu, nu dormi cât vrei tu. Toate acestea sunt forme de a muri. Viața mea se exprimă prin voia mea. De fiecare dată când mi se refuză voia mea, sunt „omorât”. Și dacă învăț să primesc asta ca moarte pentru Hristos, de dragul Lui, cum a făcut-o și El pe Cruce, de dragul meu, atunci tot El mă va învia. Și așa învățăm moarte și înviere pentru Hristos în fiecare zi.

În esență, acest cuvânt este „o temă de casă” pentru fiecare dintre noi. Adică, fiecare dintre noi trebuie să găsească modul propriu de a-l împlini în viața sa. Dacă îl vom pune în fiecare zi în aplicare, vom face lucrător harul pe care fiecare l-am primit la botez și în felul acesta vom păstra și înmulți credința. Acest mod de a trăi va da tonul vieții mele de creștin. El ne va ajuta să ne adâncim în trăirea creștină, în înțelegerea duhului Evangheliei și în asemănarea cu Hristos. Ne va lărgi inima (cf. II Corinteni 6, 13).

Ne spun Părinții că al nostru este a muri, a ne coborî, a ne smeri, iar al lui Dumnezeu este a ne învia, a ne ridica, a ne înălța. Cuvântul Părintelui Arsenie este esențial. E un proces de învățare care se deprinde cu multă stăruință. Așa, e ușor de spus, dar în practică este mai greu. Și poate fi și mutilant, dacă nu o facem „pentru Hristos, Domnul nostru”. De aceea mulți se plâng, și în familii, și în mănăstiri, din pricina rănilor („morților”) nevindecate („neînviate”). Trebuie să am o credință foarte puternică și să știu de ce primesc ocara asta, de ce întorc obrazul, de ce mă supun etc. Pentru Hristos, Domnul nostru! Când învățăm, abia atunci începem să împlinim Evanghelia. Cuvântul Părintelui Arsenie este proiecția întregii Evanghelii la nivel de o zi.

Evanghelia este peste noi, este dumnezeiască. Drept urmare, este în contra ego-ului nostru, în contra comodității noastre. Și dacă vrem să împlinim Evanghelia, obligatoriu vom da de moarte și înviere. Noi în practică, ne găsim alternative la Evanghelie, de aceea nu trăim așa dramatic cum ne zice Părintele Arsenie. Omul așteaptă să împlinească Evanghelia așa, doar mergând duminica la biserică, crezând că astfel a împlinit datoria lui de creștin. Nu e așa. Evanghelia nu e asta. Evanghelia trebuie să ne devină viață. Și se împlinește în fiecare zi. În primul rând trebuie să știi de ce o faci: pentru Hristos. Și să fii pregătit să „mori”. Cum e postul, nu mai mănânc carne, mănânc avocado, etc.

Iar când omul activează iubirea, pentru că și Hristos din iubire S-a răstignit pentru noi (cf. „pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei” – Evrei 12, 2), atunci acceptă lipsa, acceptă nesomnul ca să stea de vorbă cu cineva care are nevoie etc., acceptă toate de dragul lui Hristos. Și așa, de dragul lui Hristos, reușim să împlinim și noi Evanghelia.

Dacă nu învățăm să murim și să înviem în fiecare zi pentru Hristos Domnul nostru, nu putem păstra harul credinței. Harul credinței noastre cere această dinamică, pentru ca harul să rămână viu în noi și să crească. Apoi inima noastră se lărgește. Noi trebuie să devenim iubitori, iertători, asemenea lui Hristos. Și dacă începem să facem asta, inima noastră nu doar se lărgește, ci se și înmoaie și începem să Îl vedem pe Mântuitorul așa cum este El: bun, iertător, delicat și atotputernic.