Blog

Este propriu celui izvorât să se întoarcă spre izvor, originatul către origine. Aceasta este starea proprie întregii firi care își are originea în afara sa. Acest lucru se traduce în primul rând prin aceea că întreaga creație își găsește firescul în acest fel de a fi, în această dinamică a relației față de Creatorul ei. Cu atât mai mult se aplică acest fel de relaționare la om, căci a fost creat purtând chipul Fiului, ceea ce înseamnă că tot ceea ce îl alcătuiește, definește și desăvârșește pe om se află sub semnul relației personale și nu orice fel de relație, ci una familiară, de iubire.

Pentru că vorbim despre o relație iubitoare între două persoane, atunci se înțelege de la sine că vorbim despre o participare liberă a acestor persoane, ceea ce face ca aceste persoane să-și afle împlinirea doar în măsura dedicării plenare în această relație. Nu se poate vorbi despre o astfel de relație dacă una din persoane nu participă, sau se implică doar parțial. Dar dacă fiecare persoană se implică în mod deplin în această relație, atunci deplină va fi și relația dintre ele, iar persoanele, fiecare în parte, dar prin împreună-lucrare (adică întregul exprimat și în părți), se așează întru desăvârșire. Criteriul care validează desăvârșirea relației nu este nicidecum calitatea persoanei în sine (nici nu se poate pune problema astfel atunci când vorbim despre iubire), ci gradul de raportare a uneia dintre persoane la cealaltă persoană. Cu alte cuvinte nu voi afla sensul propriei mele desăvârșiri în mine însumi, ci în celălalt. Prin urmare, cu cât mă voi concentra mai mult pe cealaltă persoană, cu cât voi deveni mai conștient de ea și nu de mine, cu atât relația dintre noi își va afla mai repede împlinirea, iar acesta este drumul cel mai scurt către sfințenie.

Din cele de mai sus extragem o concluzie foarte importantă: Cel mai important lucru de care avem nevoie pentru a păstra (și crește) relația este atenția față de cealaltă persoană! În ceea ce privește poziția noastră față de Tatăl nu poate fi alta decât aceea de ascultare, căci suntem fii. Atunci înseamnă că în centrul ascultării, sau însăși inima ei, este atenția. Doar dacă suntem atenți, foarte atenți la El, putem să facem ascultare. Altminteri, nu suntem în stare nici măcar să auzim ce zice El și știm că este o legătură foarte strânsă între auzire și înviere: „Cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Desigur că avem aici o problemă deloc ușor de depășit, în principal din cauza distanței dintre noi și Dumnezeu, motiv căruia i se adaugă și faptul că Tatăl prin definiție este nevăzut. De aceea putem să spunem pe bună dreptate că nu avem cum să vedem sau să auzim ceva la, sau de la El, oricât de atenți am fi. Cum vom putea rezolva o astfel de problemă, care ne depășește? Răspunsul ne stă la îndemână: „Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință” (Marcu 10, 27). Dumnezeu, văzând neputința noastră, a oamenilor, de a parcurge drumul până la El, a scurtat acest drum prin trimiterea la noi a Fiului Său, căci „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Prin urmare, în Hristos putem afla tot ceea ce ne este necesar pentru a ne înfățișa înaintea Tatălui, ca niște fii, asemenea Lui. Venirea Fiului lui Dumnezeu în trup nu are alt scop decât acela de a ne da mărturie despre dragostea Tatălui și de a ne arăta calea prin care putem să răspundem cu dragoste la dragostea Lui și, astfel, să ajungem la El.

(va urma)

Protos. Hrisostom Ciuciu