Blog

Vorba ne este despre această Evanghelie frumoasă, pilda bunului samarinean. Toate pildele evanghelice sunt frumoase, pentru că prin toate Mântuitorul ne invită să fim ca El. Când ne zice să fim într-un anumit fel, o zice pentru că așa este El și ne invită să Îl urmăm. Când zice, „Iubiți pe vrăjmași”, zice așa pentru că asta face El și ne invită să fim ca El. În toată Evanghelia este El și ne cheamă să Îl imităm, să ne îndumnezeim. De aceea ne este greu. Pentru că pământul acesta, huma aceasta care suntem noi, trebuie să se poarte ca Dumnezeu și nu este ușor.

Începând de la Origen, toți Sfinții Părinți au interpretat că bunul samarinean este Mântuitorul Însuși, singurul care putea să vindece rănile celui căzut între tâlhari. Deci preoții și levitul ar fi putut să aducă o mângâiere, dar nu ar fi putut să vindece. Așa cum nimeni nu poate vindeca rănile omului, în afară de Hristos. Oamenii caută peste tot. În toate religiile, în toate psihologiile, dar nimeni nu poate să vindece inima omului, decât Cel Care a făcut-o, Mântuitorul. Iar leacurile nu sunt chiar așa dulci. Dar sunt eficiente. Da, El este bunul samarinean.

Voim să vorbim despre bunul samarinean, despre această trăsătură de bun a Mântuitorului. Iar bunătatea aceasta este o condiție fără de care nu se poate mântui vreun om. Din fericire El este bun dincolo de orice îndoială din partea noastră. Și chiar la începuturi, când ne luptăm mult cu păcatele noastre și încercăm să scăpăm, avem nevoie de bunătatea asta. Cum zicea un părinte, „bunătate în alb”, adică nelimitată. Și zice Sfântul Simeon Noul Teolog un cuvânt care m-a ajutat mult, personal: „Dacă Mântuitorul ar arăta cea mai mică urmă de mustrare când un păcătos vine la El cu pocăință, nu s-ar mântui nimeni”. Asta o spune unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii, sfânt care a cunoscut căderea, dar și ridicarea.

Așadar, nu ne putem ridica din păcat dacă nu simțim bunătatea lui Dumnezeu. Din fericire, așa este El, bun. Și ne putem bizui pe asta. Vorbim despre bunătatea Lui și efectul ei asupra inimilor noastre, pentru că asta ne cucerește, bunătatea și iubirea Lui. Este foarte frumos textul Epistolei către Tit a Sfântului Pavel: „Adu-le aminte [creștinilor] să se supună stăpânirilor și dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun, să nu defaime pe nimeni, să fie pașnici, să fie îngăduitori, arătând întreaga blândețe față de toți oamenii” (3, 1-2). Avem aici, în două versete, un mini portret al creștinului. Și continuă cu versetul 3: „Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiți, slujind poftelor și multor feluri de desfătări, petrecând viața în răutate și pizmuire, urâți fiind și urându-ne unul pe altul” – un mini portret al omului vechi. Iar următorul verset arată ce anume produce schimbarea între omul vechi și cel nou: „Iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare”.

Asta face schimbarea între omul rău, predat poftelor și păcatelor, pătimaș, invidios, și omul bun, pașnic, cu blândețe față de toți: bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În general, dacă vreți să schimbați un om, arătați-i bunătate și iubire. Numai așa se schimbă omul. Nu cu forța, nu pentru că trebuie, ci prin acestea două, care pătrund adânc în inima lui și realizează schimbarea. Pentru că, în general, oamenii vor să se schimbe, dar nu pot, sunt legați cu multe lanțuri. Această iubire de oameni a Mântuitorului face transfigurarea între omul vechi al păcatului, al patimilor și cel nou după chipul lui Hristos.

Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu sunt cuceritoare. Și, atinși fiind de bunătatea Lui, încercăm și noi să Îi urmăm.

Dacă toate sunt așa bune și dulci, „De ce ne este mântuirea atât de grea?” O dată pentru că El e Dumnezeu. Iar noi, creatură fiind, și încă creatură păcătoasă, ne este foarte greu să Îi urmăm, să ajungem bunătatea și iubirea Lui. Pentru că iubirea nu se obține ușor. Trebuie să te ostenești. Asta am aflat eu în mănăstire la început. E frumoasă dragostea, dar implică multă sudoare. Vin pelerinii la mănăstire. Le pregătești masa etc. Da, ei au simțit dragostea. Dar apoi tu rămâi, strângi după ei. Dragostea pe pământul acesta cere sacrificiu. Trebuie să te ostenești, să te jertfești. Ei, sacrificiul acesta, pentru huma care se iubește pe sine, este greu. De aceea ni se pare grea mântuirea.

Dar și aici avem un fel de scurtătură pentru că El ne-a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Ne-a dat porunca să fim ca El, dar nu ne lasă singuri, ci e alături de noi și ne învață, „Uite, mamă, așa se iubește, așa se iartă, așa se întoarce obrazul. Uită-te la Mine și fă și tu.” E greu să învățăm iubirea. Iubirea înseamnă să ieși din tine. Greu pentru omul creat. Pentru Dumnezeu, așa e El. Dar noi, ca să o învățăm nu e ușor. De aceea zicea Sfântul Paisie Aghioritul: „Drumul de la eu la tu”, asta trebuie să învățăm. Dar este greu.

Noi ne-am născut în „eu” și primim atâta atenție și alintări. Însă trebuie să lăsăm toate și să mergem către „tu”. Alt limbaj deja. Și aici ne cam pierdem. Și obosim, suspinăm. E greu să ne lepădăm de noi înșine. Dar doar acesta este drumul spre iubire. De fapt, dacă n-ar fi fost Mântuitorul, și sfinții care să ne arate cum se împlinesc cuvintele Lui, noi nu am ști ce sunt bunătatea adevărată, iubirea adevărată. Ar fi doar din buze și de fațadă. Cum este la televizor. Ai închis televizorul și s-a terminat, revenim la cum suntem noi; cum a zis Sfântul Pavel, „plini de răutate, de invidii, de patimi”. Că omul care este iubitor de sine așa ajunge. Urât fiind și urând la rândul său. Acesta este portretul omului fără Hristos.

Am vrut să scoatem puțin în evidență bunătatea Mântuitorului. Greutatea vine când încercăm noi să o replicăm. Și cam așa ajungem noi la cruce, care cruce are două funcții. Una, zice Sfântul Sofronie Saharov, „De la Golgota încoace, iubirea se manifestă prin suferință”. Dacă cineva suferă pentru tine e clar că te iubește, așa cum știm și noi că Mântuitorul ne iubește. Iar cea de-a doua funcție este curățarea de patimi. Dar cu condiția să știm că o facem pentru El. Și cu ajutorul Său ne va fi mai ușor. Dar cu accentul pe bunătatea lui Dumnezeu. Care este de căpătâi. Fără acest aspect nu există creștinism și nu are rost să vorbim de mântuire. Dacă nu simțim bunătatea Lui, să mai stăm puțin. Și suntem înconjurați de ea, ne scăldăm în bunătatea Lui Dumnezeu. Însă trebuie să o și simțim.