Blog

Viața Sfântului Porfirie Kavsokalivitul a fost un zbor întins, alb către Dumnezeu! Evanghelios, așa cum a fost numit la botez, s-a născut din părinți săraci pe nume Leonidas și Eleni Bairaktaris, pe 7 februarie 1906 în satul Evvia, într-o familie de cinci copii. Tatăl Sfântului a fost și psalt, ajutându-l uneori chiar pe Sfântul Nectarie în călătoriile sale.

Sfântul Porfirie a urmat doar două clase la școala din sat, fiind nevoit să renunțe mai târziu din cauza sărăciei. Astfel, încă de la vârsta de 8 ani începe să lucreze pentru a fi de folos familiei sale. Lucrează micile ogoare deținute de familie, are grijă de animale, lucrează la minele din zonă sau ajută la diverse băcănii din Halkida și Pireu. Însă, în mijlocul treburilor de fiecare zi, Sfântul își îndulcea zilele citind viața Sfântului Ioan Colibașul, pe care își dorea să o urmeze tot mai mult. Îndemnat de această dorință, încearcă de câteva ori să plece în Muntele Athos, dar de fiecare dată se întoarce. În cele din urmă dorința i se împlinește și ajunge în Sfântul Munte. Acolo, deși avea o vârstă fragedă, 12-14 ani, prin dragostea dumnezeiască devine ucenicul a doi frați evlavioși și nevoitori, Pantelimon și Ioanichie, care locuiau la Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia. S-a dedicat total ascultării față de bătrânii săi pe care îi iubea foarte mult. Așa încât pe toate le împlinea cu dragoste deplină: mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase, făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul, sculpta lemnul, căra pământ cu spinarea de la mari distanțe, fiindcă voiau să facă o mică grădină în părțile stâncoase ale Chiliei Sfântului Gheorghe. Iar pe toate acestea le împletea cu râvnă pentru cele duhovnicești, fiind mereu atent la rânduielile bisericești. A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să își poată ține mintea alipită de Hristos.

Mai târziu puțin, la momentul rânduit de Dumnezeu a fost tuns în monahism, primind numele de Nichita. Pentru ascultarea și smerenia sa a primit darul vederii cu duhul încă din tinerețe. Iar primul semn a fost că își vedea bătrânii venind încă de la o distanță mare, de la care nu puteau fi văzuți. Iar darurile sale au sporit cu cât se dăruia mai mult ascultării și rugăciunii. Așadar, putea citi gândurile oamenilor, putea vedea până în adâncul pământului și până în înaltul cerului, tămăduia doar privind locul bolnav, vindeca doar prin atingere, se ruga și rugăciunea se împlinea.

La vârsta de 20 de ani s-a îmbolnăvit de pleurezie și la îndemnul Bătrânilor săi s-a întors în satul natal. Dar pentru că inima sa rămăsese în Sfântul Munte, s-a întors acolo, însă, tot din ascultare față de Bătrânii săi, din pricină că se îmbolnăvise din nou, s-a așezat la o mănăstire din afara Sfântului Munte, mai precis la Mănăstirea Lefka a Sfântului Haralambie din Evvia, lângă Avlonari. A fost hirotonit preot la 27 iulie 1927 de către episcopul de Sinai, Porfirie al III-lea, care i-a dat și numele. Apoi a primit duhovnicia de la Mitropolitul de Karystia din acea vreme, Pantelimon, și ulterior a fost ridicat la treapta de Arhimandrit. Din 1940 devine preot paroh la capela policlinicii din Atena, aflată lângă Piața Omonia, pentru a îngriji bolnavii. Timp de treizeci de ani slujește cu dragoste aici, iar apoi se mută la Mănăstirea Sfântului Nicolae din Kallisia, unde și-a continuat lucrarea de duhovnic. Pe la chilia sa au trecut toate categoriile omenești, pe toți i-a primit la fel, cu aceeași dragoste, fără să facă vreo diferență, tămăduind după putere fiecare suflet.

Pe lângă pleurezia de care a suferit în tinerețe, Părintele Porfirie a fost încercat și de alte boli. Pe când se afla la policlinică, s-a îmbolnăvit de rinichi și a fost operat cu mare întârziere, fiindcă lucra neîncetat. De aceea a intrat în comă, iar familia sa a fost înștiințată de medici să îi pregătească înmormântarea. Cu voia Domnului însă, părintele a revenit la viață, în ciuda prognozelor medicale și a continuat să slujească obștea Bisericii. Apoi și-a rupt piciorul. De asemenea, din cauza efortului pe care l-a făcut în vremea când era în satul său, Turkovuni, unde a viețuit ani la rând și unde căra greutăți mari, a făcut o hernie care l-a chinuit până în ultimii ani ai vieții. În anul 1978 a făcut infarct miocardic, dar îndată ce și-a revenit, a întemeiat împreună cu câțiva dintre fiii săi duhovnicești Sfânta Mănăstire de maici „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, cu binecuvântarea Episcopului Atenei. Nici mai apoi nu l-au părăsit problemele medicale. A fost operat de cataractă, și-a pierdut vederea ochiului stâng, iar ulterior și pe cea a ochiului drept. Din cauza efectelor secundare ale unei injecții cu cortizon care i s-a făcut în timpul operației de cataractă, a suferit mai multe hemoragii intestinale și de atunci a îndurat dureri cumplite. Însă pe toate le-a îndurat cu răbdare și cu dragoste, îngrijindu-se de cei din jurul său cu aceeași râvnă.

Pregătindu-se de cele veșnice, în anul 1984 i s-a dat Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, unde fusese tuns monah, Chilie care atunci era nelocuită și unde și-a instalat câțiva ucenici. Puțin mai târziu, când și-a simțit sfârșitul aproape, s-a spovedit duhovnicului său și s-a stabilit acolo. Apoi, tot acolo a dictat o scrisoare de rămas bun către fiii săi duhovnicești. Aceasta fost găsită în veșmintele sale de îngropăciune, în ziua adormirii sale. Ultima noapte a viețuirii sale pământești și-a petrecut-o ca și pe celelalte, în adâncă rugăciune. Ultimele cuvinte rostite de cuviosul părinte au fost cuvintele rugăciunii împărătești a lui Iisus Hristos: „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21). După aceea l-au auzit repetând un singur cuvânt, aflat la sfârșitul Noului Testament, mai precis la Sfârșitul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul: „Vino!” („Amin! Vino, Doamne Iisuse!”). Pe data de 2 decembrie 1991 a adormit întru Domnul. Fiii săi duhovnicești au fost înștiințați de adormirea sa abia după înmormântare, așa cum și-a dorit Părintele, întrucât nu voia ca aceștia să se ostenească pentru a veni la înmormântare. Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.

De la Sfântul Porfirie ne-au rămas o serie de cuvinte de învățătură care mângâie suflete și astăzi:

            Ce este lupta creștină? Iată, sufletul e o grădină împărțită în două părți: într-o parte, cresc spinii, iar în cealaltă, florile. Noi avem un rezervor cu apă – puterile sufletului –, cu două robinete și două șanțuri. Unul duce apa spre spini, iar celălalt, spre flori. De fiecare dată nu pot deschide decât un singur robinet. Las spinii neudați, să se ofilească, și ud florile, ca să înflorească.

            Apropierea de Dumnezeu să se facă simplu, fără un gând ascuns.

            Să le privim pe toate, fie bune, fie rele, cu un surâs duhovnicesc, iar față de cele dureroase, apăsătoare și îndelungate, să arătăm tăria stâncii în fața valurilor vieții. Să fiți stânci!

            Nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară.

            Eu așa gândesc, dar voi faceți cum credeți.

            Prefer să fiu înșelat în Biserică, decât să o părăsesc. Nu vreau să mă mântuiesc fără Biserică și nu voi părăsi niciodată corabia ei.

            Nu poți să comunici cu Hristos, și să ai în același timp relații proaste cu ceilalți oameni.

            Nu câștigi un om cu asprimea, ci cu bunătatea.

            Numai Dumnezeu poate schimba inimile oamenilor.

            Răul începe cu gândurile rele.

            Nu te lupta să oprești sau să îndrepți greșelile celuilalt. Iubește-l așa cum e, cu toate greșelile lui, iar Domnul se va îngriji de acestea.

            Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicați.

            Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi.

            Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire.

            Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, și astfel rugăciunea ta îl va ajuta.

            Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine.

            Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut.

            Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează.

            Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă.

            Să mergi la Biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtășești des și-atunci vei scăpa de toată frica și ți se vor tămădui toate rănile sufletești.

            Te povățuiesc să ai mereu dragoste pentru toți. În primul rând dragoste, apoi toate celelalte.

            Să te spovedești periodic și temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedești, nu te mântuiești.