Blog

Se spune că în pustia Egiptului, pe vremea Marilor Bătrâni, s-au adunat toți acești Bătrâni, căutând răspunsul la o întrebare: Care este cea mai mare virtute? Răspunsurile au fost diverse, toți Părinții încercând să aducă înainte argumente, ba pentru dragoste, ba pentru smerenie... În cele din urmă toți au căzut de acord: Cea mai mare virtute este dreapta socoteală, sau deosebirea duhurilor! A fost greu pentru acei Bătrâni luminați de Dumnezeu – cu cât mai greu ne este nouă să găsim astăzi răspunsuri la atâtea și-atâtea întrebări! Dar cu toate acestea, nouă ar trebui să ne fie mult mai ușor, deoarece ei, Părinții noștri au făcut totul pentru noi. Ei ne-au lăsat merinde cu îndestulare pentru a merge pe calea mântuirii. Dar, mai mult, ei ne-au lăsat logica duhovnicească! La aceasta dacă apelăm cu smerenie, vom găsi mult mai lesne drumul. Ne agităm, în jurul nostru lumea se agită, pentru că iată: nici n-am scăpat bine de pandemie și războiul bate la ușă! Și noi... ne agităm, ne tulburăm și ne silim să-i tulburăm și pe cei de lângă noi pentru că, deh, acum nu-i timp de dormit; trebuie să facem ceva!

Să privim puțin mai atent la acest „Trebuie să facem ceva!” în primul rând, Părinții niciodată nu au insistat, nu au forțat lucrurile. Părintele Emilian Simonopetritul spunea că „trebuie” nu este un cuvânt ortodox, deoarece „nu emoționează!” Apoi sintagma „să facem ceva” nu arată oare că până acum nu am făcut nimic? Oare nu ar trebui să ne întrebăm noi, cei care strigăm la ceilalți să facă ceva, dacă nu cumva prin asta de fapt – vorba românului – căutăm să ne aflăm în treabă? Dar asta nu este adevărata problemă, ci faptul că nu luăm deloc aminte la cuvintele Mântuitorului — și oare de ce nu am sesizat că tocmai aceste cuvinte le-am auzit în Evangheliile citite în primele zile din Post, în cadrul Pavecerniței Mari, deși am sesizat că tot în aceste zile războiul era în toi?

„Și se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi cutremure pe alocuri și foamete și tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor" (Marcu 13, 8).

„Iar când veți auzi de războaie și de răzmerițe, să nu vă înspăimântați; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârșitul nu va fi curând. Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. Și vor fi cutremure mari și, pe alocurea, foamete și ciumă și spaime și semne mari din cer vor fi" (Luca 21, 9-11).

În fiecare an se citesc aceste cuvinte și, la fel, în fiecare an auzim și aceste cuvinte care le însoțesc:

„... Iar când vor începe să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie" (Luca 21, 28).

„... Iar când veți auzi de războaie, și de zvonuri de războaie, să nu vă tulburați, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârșitul" (Marcu 13, 7).

Un lucru ne-au învățat părinții noștri, anume că cel care își face griji în ascultare, acela a ieșit din ascultare! Acest „trebuie să fie” arată Pronia dumnezeiască. Acestea sunt lucruri de care Se ocupă Dumnezeu! Dacă am fi ascultători, nu ne-am tulbura, nu ne-am înspăimânta, pentru că Tatăl este la cârmă; este lucrarea Lui să Se îngrijească de asta. Iarăși, dacă am fi ascultători, am deprinde foarte repede această virtute a deosebirii duhurilor, foarte repede. Spunea Părintele Dionisie de la Colciu (Sf. Munte Athos) că celui care face ascultare, Dumnezeu îi dă în dar smerita cugetare și, a adăugat el, fără smerită cugetare nu te poți ruga!

Cu adevărat, tot în aceste Evanghelii L-am auzit pe Hristos spunând să priveghem și să ne rugăm. Nu putem însă, cum spunea Părintele Dionisie, să ne rugăm fără smerita cugetare. Iarăși, spunea un Părinte în Pateric, că celui care are ceva împotriva cuiva, acel lucru i se va face piatră de poticneală la vremea rugăciunii. Putem noi oare să luăm apărarea cuiva, fără ca pe parcurs să nu începem să-l năpăstuim pe celălalt cu care se află în conflict? Cum arătăm noi că avem discernământ, dacă amestecăm lucrurile într-un mod atât de neiertat și de neiertător? Cum ne arătăm noi a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu în ascultarea Lui până la moarte, dacă noi în loc să facem deosebire între oameni și diavoli, noi facem deosebire între oameni — fără să ne pese că, făcând asta, de fapt îi împărțim pe oameni în frați și dușmani?

Ne smerește cu adevărat un copil, doar de cinci ani, care a spus că „pentru cel care Îl are pe Dumnezeu, toți oamenii îi sunt rude”! Tot Părintele Emilian spunea că Biserica se află în criză pentru că din păcate s-a molipsit de la Stat și, în loc să se rânduiască pe sine ca o familie, se rânduiește ca o instituție.

A sosit timpul să luăm în serios mântuirea și viața veșnică și să ne înălțăm asemenea unui vultur care privește de sus și departe și să nu ne tulburăm ca niște cocoși care, odată urcați pe grămada de gunoi, se consideră mai presus și mai informat! „Căutați darurile cele mai bune” spunea Sfântul Pavel (I Corinteni 12, 31). A venit vremea să căutăm virtutea cea mai mare, a discernământului, iar aceasta nu este greu de atins pentru cel smerit, pentru cel ascultător. Abia cel care este ascultător pune început în rugăciune și da, el va simți că „face ceva”, căci asupra acestuia privește Dumnezeu: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66, 2). În aceștia Însuși Duhul Se roagă cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26), căci în aceștia bate o inimă de fiu față de Dumnezeu și de frate față de toți!

Protos. Hrisostom Ciuciu