Blog

Atunci când Dumnezeu privește la noi, ochii Lui se umplu de lacrimi, iar privirea Sa este plină de duioșie. Nu există privire mai caldă, nici gând mai curat, nici inimă mai iubitoare decât ale Celui ce ne-a iubit și ne-a dorit din veșnicie și Care nu a pregetat a coborî între noi pentru a ne izbăvi din moartea cu care singuri ne-am procopsit. De aceea, când privești un om este nevoie mai întâi să-l privești prin ochii lui Dumnezeu ca să-l vezi așa cum îl vede El, ca să-i acorzi cinstea cea mai înaltă, interesul cel mai sincer, dragostea cea mai autentică. Numai așa înveți să comunici cu celălalt. De aceea spunea Sfântul Antonie cel Mare că aproapele meu este viața mea, că mântuirea vine prin aproapele.

Într-o lume în care avem toate mijloacele de comunicare la îndemână observăm cu durere că lipsește însăși comunicarea. Secolul care a adus cea mai rapidă dezvoltare a tehnologiei și a condițiilor de trai a putut fi denumit, din păcate, pe bună dreptate, „secolul singurătății” (de către Noreena Hertz, într-o carte de referință). Dependența de tehnologie, schimbările sociale majore și educația centrată pe dezvoltarea egoului au afectat comunicarea și ne-au făcut să fim mai izolați ca niciodată. De aici stările depresive, tristețea apăsătoare, sentimentul de părăsire din partea celor din jur și chiar a lui Dumnezeu.

Comunicarea este mediul firesc de manifestare a persoanei. Noi încă nu ne manifestăm ca persoane autentice, pentru că încă nu ne-am descoperit vocația personală. Ne manifestăm ca indivizi, care ne conducem, adică, după principiul egoismului. Doar când ne depășim egoismul putem să comunicăm autentic, chiar dacă nu întotdeauna această comunicare se face prin multe cuvinte. Cuvintele uneori obosesc sau diluează comunicarea. Prima lege a comunicării este să-l porți pe celălalt în inima ta, să-ți pese de el, să-l primești așa cum este el, fără tendința de a-l schimba, chiar dacă vezi lucruri nepotrivite la el. Prima dată este nevoie să-l primești în inima ta. Apoi, dacă îți pasă de el, te rogi pentru el, chiar dacă el nu are deschidere față de tine. Acesta este al doilea pas. Și să nu limitezi viața doar la relația cu acea persoană, căci altfel va veni deprimarea, întristarea, te vei învinovăți pe tine pentru faptul că acea persoană nu are deschidere către tine. Dimpotrivă, este mai bine să o porți în continuare în rugăciune, să nu-ți închizi inima față de ea și să-ți vezi de viață, de lucrarea ta, căutând să te afli mereu în voia lui Dumnezeu. Astfel, îi lași acelei persoane o mână întinsă mereu, de care se poate prinde atunci când dorește, când îi este mai greu, când se simte singură sau când i se va lumina mintea și va vedea deschiderea pe care o ai față de ea. Bunăvoința, deschiderea, sinceritatea, rugăciunea, a nu o judeca, a nu o vorbi de rău – toate acestea ajută la refacerea procesului de comunicare cu cei din jur. Nu tot timpul vom găsi oameni potriviți, nu mereu vom primi ceea ce oferim, dar măcar lăsăm ușa inimii deschisă tuturor. Nu e ușor, pentru că aici este vorba de iubire. Iar iubirea este mereu răstignită. Însă și biruitoare în perspectiva veșniciei.

Se întâmplă, totuși, să întâlnești în viață și oameni de omenie, cum spunem noi. Adică oameni care știu ce înseamnă să fii om. Știu că viața este un dar de la Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și știu să prețuiască viața altora. Atât de mult încât se bucură de întâlnirea cu tine chiar dacă te văd pentru prima dată, sau chiar dacă te revăd după un an de zile. Căci inima lor a învățat să prețuiască fiecare persoană. Știe să pună prețul corect asupra vieții fiecăruia, iar acest preț se măsoară în valorile vieții veșnice. Astfel de oameni am întâlnit în bunele vestiri pe care le-am adus în casele oamenilor din satele bucovinene de o parte și de alta a graniței care desparte pe românii din România de cei din Ucraina. Cu ocazia ajunului Nașterii Domnului și al Botezului Domnului, am întâlnit oameni binevoitori, bucuroși că cineva le trece pragul casei, mai ales în aceste vremuri. Oameni care nu se tem de nimic altceva decât de Dumnezeu și care știu să se țină de tradiție ca de o ancoră aruncată în Cer. Ei sunt dovada că tradiția Bisericii nu e literă moartă, ci mijloc de comuniune și comunicare, mijloc de întâlnire și de apropiere a unora de alții și a tuturor cu Dumnezeu. Printre ei am întâlnit o bătrânică ce mi-a urat un lucru simplu, dar esențial: „Maică, să ai bunăvoință!” M-a uimit pentru o clipă, apoi această urare a devenit pentru mine o revelație. Revelația faptului că buna comunicare dintre oameni se întemeiază pe buna-voință a fiecăruia dintre noi. Bună-voința conduce la buna-înțelegere. Este cheia care deschide ușa bunei-înțelegeri.

Există un cod nescris în fiecare tradiție de pe pământ: poartă-te cu ceilalți nu cum îți vine, ci așa cum se cuvine, după cuviință. Pentru că omul merită să fie respectat și iubit în calitatea sa de om, în demnitatea sa de ființă umană. Chiar dacă unii vor spune că nu toți oamenii sunt vrednici de respect, totuși merită să ne comportăm cu ei cuviincios, respectând demnitatea lor de ființe umane și de chip al lui Dumnezeu, pentru a-i așeza la locul lor. Cinstea pe care le-o oferim îi ajută să-și redobândească demnitatea de persoane umane. Altfel, lipsa bună-voinței și a bunei-cuviințe denotă faptul că pentru noi, ceilalți nici nu ar exista, sau nu ar avea nicio valoare, nu ne-ar păsa de ei. Există, e drept, și o bună-voință sau o politețe formală și rece, dar aceasta este cu mult mai bună decât indiferența, grosolănia sau sentimentul de superioritate. Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă să silim firea spre virtute până când aceasta va deveni firescul vieții noastre, ceea ce echivalează cu revenirea în firea noastră. Atunci, bună-voința și cuviința se vor simți ca deschidere caldă față de toți, cordialitate și disponibilitate, căldură a inimii și bucurie a sufletului.

Protos. Gherasim Soca