Blog

Prima duminică după Rusalii este închinată tuturor Sfinților. Pentru că sunt mult mai mulți sfinți decât cei pe care îi avem în calendare sau pe care îi știm. Și asta acum, după Pogorârea Sfântului Duh, pentru că sfinții sunt roada Duhului. Ei sunt cei care arată în ei lucrarea Duhului celui Preasfânt. Ei sunt unul dintre cele mai mari daruri ale Duhului Sfânt, în sensul de împreună lucrare a Duhului cu omul. Și sunt cele mai rare minuni de pe pământ. Ei, sfinții, sunt cea mai mare și cea mai puternică mărturie despre existența lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi despre asta ne-a vorbit: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). Dumnezeu cumva Se smerește aici, Se pleacă pe Sine și Se lasă mărturisit de noi. Deducem că lumea aceasta este o lume în sine, cu legile ei, în care Dumnezeu trebuie mărturisit, căci nu este evident. În particular fie spus, nu există o demonstrație științifică, obiectivă a existenței Sale. Altfel, n-ar mai fi fost nevoie de mărturisire. De remarcat aici că Dumnezeu Se lasă mărturisit, pare că are nevoie de noi. Și de mai multe ori ne oferă această ocazie, ne face acest privilegiu de a-L sluji; Se lasă slujit, El care bineînțeles că nu are nevoie de slujire. Ca și atunci când Se face ca unul dintre cei mici frați ai Săi, „dacă lor le-ați făcut, Mie mi-ați făcut” (cf. Matei 25, 40).

Suntem în lume, un mediu neutru sau de multe ori chiar potrivnic lui Dumnezeu, în care Dumnezeu trebuie mărturisit. Iar El ne-o cere – Se smerește și ne-o cere. Bineînțeles, spunând: „Mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”, care este mărturisirea cea adevărată și veșnică. Dumnezeu cere cu smerenie mărturisirea aceasta a noastră. Iar dacă o facem, în ea este viața veșnică pentru noi. Dacă nu o facem, nu avem viață, nu o să avem viață. Dar nu o impune, bineînțeles. Mântuitorul nu impune nimic.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” Dumnezeu ne oferă privilegiul să vorbim despre El. Putem să facem și noi ceva pentru Dumnezeu pe care El să îl ia ca atare, ca pe o binefacere pentru El, și apoi să ne răsplătească cum știe El, veșnic. Este un privilegiu. Este nevoie, ne-o cere, ne-o dorește, ne invită. Dar este un privilegiu.

Și cum se mărturisește Dumnezeu? Poate când citim acest verset avem în vedere doar mărturisirea aceea cu vorba, când suntem puși în fața unui fapt de a-L mărturisi cum au făcut mucenicii care au dat mărturie, au dat răspuns. Acesta este un aspect al mărturisirii. Dar practic, mărturisirea, ca să ajungem să o putem face când ni se va cere, cu preț mic sau mare – și tot timpul va fi un preț, ne va costa ceva mărturisirea aceasta în lume –, deci ca să putem să o facem la acel moment, la examenul final, noi trebuie să Îl mărturisim pe Dumnezeu prin viața noastră. Aceasta au făcut sfinții. Sfinții sunt cea mai puternică mărturie, pentru că îi vezi și îți vorbesc fără cuvinte, fără gesturi despre faptul că Dumnezeu există și că este frumos și bun, iubitor, îndelung răbdător și dătător de pace; toate trăsăturile lor sunt reflexia lui Dumnezeu. Ei au devenit purtători de Dumnezeu și Îl mărturisesc fără să facă ceva. Mărturia lor emană din tot ce sunt ei. Aceasta e cea mai mare mărturie care se poate da despre Dumnezeu. Cea mai puternică, cea mai mare mărturisire se face prin viața noastră, din cum știm să-L avem viu pe Dumnezeu în viața noastră. Asta trebuie să ne preocupe. De aici trebuie să începem.

Deci nu numai examenul final trebuie să ne preocupe, când vom fi nevoiți să dăm mărturie într-un anumit mediu sau într-o discuție anume. Ci de acum trebuie să mărturisim înăuntrul nostru, înaintea inimii noastre. Când păcatul mă îndeamnă, eu dau mărturie în inima mea, „măi, nu e voie asta”. Mai întâi dau mărturie inimii mele că Dumnezeu există. Sunt multe ocazii când trebuie să ne mărturisim mai întâi nouă și înăuntrul nostru, sfințindu-ne pe noi înșine, trăind Evanghelia. În interiorul nostru prima dată, așa trebuie să începem să Îl mărturisim pe Dumnezeu. Trebuie să devenim purtători de Dumnezeu, căci pentru aceasta ne-a făcut El.

Foarte interesant că Dumnezeu nu încape în rațiunea aceasta a omului, ci încape în inimă. Nu în mintea lui, ci în inima lui. De aceea se mărturisește, nu se demonstrează existența lui Dumnezeu. Că nu încape în cap, știm și din celebra întâmplare din viața Fericitului Augustin, când voia să scrie o carte despre Dumnezeu și tot nu reușea. Se plimba pe malul mării și a văzut un copil care făcuse o gaură în nisip și tot căra apă din ocean. Întrebându-l ce face, acela i-a răspuns că vrea să ducă toată apa din ocean în gaura lui. Atunci și-a dat seama Fericitul Augustin că era imposibilă dorința lui, să Îl cuprindă pe Dumnezeu într-o carte. Cum zicea părintele Arsenie, „Dumnezeu nu Se poate demonstra, dar este trăit și cunoscut de inima smerită, curată și smerită”. În felul acesta, dacă Îl trăim pe Dumnezeu, aducem o dovadă mult mai puternică decât cuvintele noastre, decât argumentele noastre. Și reciproc, dacă vorbim frumos despre Dumnezeu sau demonstrăm orice, dar nu Îl trăim în inima noastră, dăm mărturie slabă de tot. Deci acesta ar fi un înțeles al mărturiei pe care trebuie să o dăm: prima oară trebuie să mărturisesc înăuntrul meu și apoi înaintea oamenilor.

Numai așa dobândim viața cea veșnică. Să ne ajute Dumnezeu să Îl trăim, să devenim și noi purtători de Dumnezeu.