Blog

Avem această perioadă extraordinară, perioadă de lumină, până la Pogorârea Sfântului Duh. Aceasta vine simetric față de perioada de dinainte, a Triodului, a Postului, care a fost o perioadă de pregătire, de pocăință, de întristare pentru că L-am supărat pe Domnul cu păcatele noastre și nu numai că L-am supărat, dar L-am rănit. În rănile acelea de pe Cruce sunt și păcate de-ale noastre.

În duminica Tomii, în a 8-a zi de la Înviere, Mântuitorul vine la Apostoli prin ușile încuiate și îl încredințează pe Toma de Învierea Sa: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios” (Ioan 20, 27). Reținem că Mântuitorul păstrează în trupul Său Înviat urmele Crucii, așa cum Îl vedem reprezentat și în icoane. Este important aspectul acesta. Bucuria este mare și, de fiecare dată, fiecare Liturghie este o Înviere. Dacă știm să ne apropiem cu inima cum trebuie, cum s-a apropiat desfrânata sau alți păcătoși de Mântuitorul, de fiecare dată vom simți Învierea, de fiecare dată vom simți că inima ne este vindecată, ridicată, întărită, bucurată. Ne vom bucura oricât de mare ar fi fost necazul. Oricât ar fi de amar pelinul, Mântuitorul este mult mai dulce, mult mai viu decât orice moarte. Și asta o simțim în fiecare Liturghie.

Dorim să punem accentul pe faptul că Mântuitorul a păstrat în trupul Său înviat, transfigurat, îndumnezeit, urmele Crucii. Vedeți, noi avem pe Sfânta Masă, până la Înălțare, Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Și acolo o vedem pe Maica Domnului la capul Mântuitorului, îmbrățișându-L, și pe femeile mironosițe, pe apostolul Ioan, pe Iosif, Nicodim etc. Să ne gândim un pic la Maica Domnului care îmbrățișa – Cum?! Numai ea știe! –, trupul mort al Mântuitorului. Și să ne gândim câte răni avea acel trup, că nu era loc pe El fără rană. Și oare cum o fi fost pentru Maica Domnului, ca mamă, să atingă acel trup?! Cu ce inimă? Oare ne dăm seama? Câte suferințe și câtă durere au fost acolo... Și imaginea aceasta a Maicii Domnului și a celorlalți lângă trupul Mântuitorului, care, cum spuneam precum în cântarea Bisericii, „Cum mă voi atinge de trupul acesta de viață făcător?”, era desfigurat în momentul acela de suferințe, de răni.

Deci Mântuitorul păstrează din mulțimea de răni – că nici nu știai cum să te atingi de trupul Lui –, păstrează acestea doar: semnul cuielor, la mâini și la picioare, și semnul suliței în coastă. Și asta ne spune nouă ceva. Mântuitorul este bun, Dumnezeu biruiește moartea, dar e bine să nu uităm câte am făcut noi, și personal și ca omenire, care au condus la o așa de teribilă Cruce a Mântuitorului... la rănile acelea multe de care Maica Domnului nu se putea atinge, dar se atingea.

Mântuitorul de-a dreapta Tatălui are urmele. Să nu uităm!

De exemplu, mulți dintre cei care au trecut prin gulagul sovietic, prin lucruri strigătoare la cer, milioane de morți etc, au vrut să uite ca de un cancer. Dar Alexandr Soljenițîn înadins spunea soției să îi facă o dată pe an supă sau ciorbă cu gustul acela din lagăr. Ca să nu uite că a trecut prin lagăr. Și nouă ne este de folos să nu uităm că păcatele noastre au lăsat urme și în trupul înviat al Mântuitorului. Și aceasta ca să trăim înțelepțește. Să nu mai repetăm. Dumnezeu nu vrea să ne aducă aminte. „El șterge și nu își aduce aminte”, spune Sf. Grigorie Teologul. Dumnezeu nu cere socoteală, nu scoate ochii, nu spune, „Uite câte ai făcut, uite câte am iertat”. Dar noi, din nefericire, uităm. Avem o fire așa, și slabă și schimbătoare, încât uităm. Și ne purtăm de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta este și problema omului care se întoarce la Dumnezeu: simte bunătatea Lui, simte că este înțeles, iertat, iar apoi se relaxează, de parcă a terminat problema și apoi cade în alte păcate, reia viața de dinainte, a omului vechi. De ce?! Pentru că a uitat urmele.

Nouă ne este de folos să contemplăm urmele Mântuitorului Înviat.

Și putem aplica asta și la contextul pe care îl trecem. Sunt vremuri nu bune, le știm cu toții. Noi am trecut printr-o tensiune mare, printr-o strungă, în ultimul an și jumătate. Alții încă trec prin ea. Nu știm ce va mai urma, dar e clar că e ceva putred. Și acum suntem tentați să uităm, să ne reluăm viețile ca înainte de pandemie. Mai ales în societatea aceasta occidentală, americană, în care tot timpul omului îi sunt puse dinainte lucruri. În primul rând munca, ca să nu îi lase nici pe părinți să se ocupe de copii cum trebuie. Munca și multe altele care ne fac să uităm ceea ce a fost chiar și cu un an de zile în urmă. Nu mai gândim, nu mai punem cap la cap să spunem că ceva este putred, că ceva nu se leagă. Așa cum, de exemplu, în România ni se refuză memoria comunismului, care ne-ar putea învăța multe. Mergem înainte, mergem înainte, dar suntem foarte vulnerabili dacă uităm. De aceea spunea Virgil Ierunca, „să nu uităm, să nu uităm împreună!”.

Criza aceasta de acum ne arată ce este esențial în viețile noastre. Ce rămâne din toate castelele de nisip, pe care le construim noi, din planurile noastre înalte. Foarte puține rămân și foarte puține puncte de sprijin găsim. Și de obicei e familia. E bine să nu se declanșeze în noi instinctul acesta omenesc, ca odată ce am scăpat de o încercare, să uităm și să ne reluăm viața dinainte. E foarte periculos! Pentru că omul acela este foarte vulnerabil. Nu spunem asta ca să facem o obsesie din ce a fost. O spunem legat și de semnele Mântuitorului, că noi toți avem urme, cicatrici, după perioada asta. Unii au cicatrici groaznice, în sensul că au pierdut pe cineva drag. Deci e bine să nu uităm și să ne concentrăm pe ceea ce este esențial. Ce este esențial?

Mântuitorul, în cuvântarea de adio, le zice apostolilor: „Să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34). Și asta este puterea care biruiește orice rău. Lucrăm aceasta în primul rând în familie. Prioritatea cea mai mare este să fie duh de iubire în familiile noastre. Și duhul de iubire se simte. Se simte când intri într-o casă, într-o mănăstire. Apostolii au făcut-o, Mântuitorul i-a găsit împreună. Se dusese toată nădejdea lor, dar ei au rămas împreună pentru că se iubeau. Asta este esențial în viața noastră și să nu uităm că trebuie să investim foarte mult în asta.

Puține cuvinte pornite de la aceste semne ale Mântuitorului, rămase în trupul Lui Înviat, și de la imaginea Maicii Domnului care îmbrățișează trupul adormit al Mântuitorului plin de răni. După Înviere au rămas doar câteva urme ale rănilor, dar destule ca noi să nu uităm că trebuie să lucrăm pocăința, bucuria și iubirea. Dumnezeu să ne ajute! Hristos a înviat!