Cu darul lui Dumnezeu și prin bunăvoința Părintelui Stareț Melchisedec al Mănăstirii Putna, mănăstirea noastră s-a împodobit cu o părticică din sfintele moaște ale Sfântului Iacob Putneanul. Așadar, prezentăm în continuare crâmpeie din viața și moștenirea duhovnicească a acestui mare sfânt.
Viața Sfântului
Alegerea ca ierarh. Sfântul Iacob a fost ales egumen al mănăstirii Putna în 1744, la vârsta de 25 de ani. Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de Rădăuți. Ca episcop, a continuat activitatea de răspândire a cuvântului lui Dumnezeu prin intermediul cărților înaintașului său în această episcopie, Episcopul Varlaam, tipărind degrabă un Liturghier slavo-român.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a țării. În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.
Miluitor al sărmanilor. Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.
Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite Imperiului Otoman mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.
Cel mai greu impozit era „văcăritul” – impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară. În mai multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Voievodul Constantin Racoviță l a impus din nou în 1756. Sfântul Iacob l a sfătuit și l a determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într o cronică din epocă:
„Îndemnându-se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr- altă, fără numai dintr-acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.
Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.
Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!” Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.
După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s au îndreptat țara”.
Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. În 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul. În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:
„Iată că m-am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”..
La aceste cuvinte, cei de față s-au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.
Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s-a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.
Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă: „Iacob mitropolitul, / Care a legat văcăritul.”
(Va urma)
Se cade a ne bucura numai întru Domnul
Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate întru dânsul mincinoase și schimbătoare, ci de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie, de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură, că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci. Mângâierea pământească degrabă piere și întru amărăciune se întoarce, iar mângâierea Preasfântului Duh întru Domnul pururea mângâie și în vecii vecilor va mângâia cu mângâiere negrăită. Pentru aceasta cu nimic altceva, ci întru Domnul te bucură, că zice prorocul: „Bucurați-vă întru Domnul toți cei drepți la inimă”. Și iarăși Apostolul totdeauna zice: „Întru Domnul vă bucurați, neîncetat vă rugați, de toate mulțumiți”, că întru aceste trei se face mântuirea noastră. […]
Bucură-te întru Domnul și dă Lui mulțămită, că toate pentru tine drepte și milostive a așezat și neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău, te folosește, te apără, te acoperă, întărește sufletul tău, dând tărie, sănătate, viață, te înțelepțește, te luminează spre tot lucrul bun, toate drepte și milostive pentru tine se lucrează. […] Bucură-te întru Domnul și-I dă Lui mulțămită, că deși greșești înaintea lui Dumnezeu cu întuneric de întunericuri, cu milostivire prin pocăință te primește. De câte ori greșești înaintea Lui, iar El nu te leapădă pe tine? De câte ori calci tu poruncile Lui, iar El nu Se întoarce de la tine? De câte ori cazi, iar El te ridică pe tine, îndelung te rabdă, nu îndată te dă morții, ci așteaptă întoarcerea ta până în sfârșit, doar cândva te vei întoarce? Datu-ți-a ție lege, știința voii Sale, nu te-a lepădat de la botez, nu te-a lăsat întru altă credință sau să fii înghițit întru pieirea eresurilor.
Bucură-te întru Domnul, și-I dă Lui mulțămită, că pentru puțină oarece bună plăcere a ta, viață veșnică în Împărăția cerului a făgăduit să-ți dea ție Însuși Cel ce a făcut, Însuși Cel ce a zidit și a dat toate spre bună plăcere. Nu în câtăva vreme puțină, nu în câtăva vreme scurtă, nu întru o sută de ani sau întru o mie sau în mii de mii, ci în vecii vecilor ce n-au sfârșit. Mărire nemărturisitei Lui milostiviri! Mărire prea înțeleptei Lui purtări de grijă! Mărire negrăitei și neajunsei Lui bunătăți și iubiri de oameni, că Lui se cade toată mărirea, cinstea și stăpânirea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
(Alfavita sufletească, Iași, 1755)
Română 
English