La praznicul luminat, la propriu, al Schimbării la Față a Mântuitorului, El a arătat în firea Sa omenească, în trupul Său, slava lui Dumnezeu, Lumina cea necreată. Această Lumină este harul lui Dumnezeu. Prin această lumină, prin har, Dumnezeu Se împărtășește nouă. Dumnezeu nu poate fi înțeles. Între noi și El este o prăpastie mare. El este necreat, noi suntem creați. El, în ființa Lui, nu poate fi cunoscut. De aceea zice Mântuitorul: „Nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl. Nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul. Și cei cărora va voi Fiul să le descopere” (Matei 11, 27-29). Deci, noi Îl cunoaștem așa, ca proiecție, nu în Sine, în ființă. Dumnezeu Se împărtășește nouă prin harul Lui, care este necreat.
Lumina de pe Tabor, lumina care izvorăște din ființa lui Dumnezeu, este expresia harului Său necreat. Este o taină mare pe care Mântuitorul o descoperă azi celor mai de seamă dintre apostoli. Și, practic, postul acesta pe care îl ținem, al Adormirii Maicii Domnului, este și pentru acest mare praznic al Schimbării la Față a Mântuitorului.
Praznicul de azi este un praznic mare, luminos, un praznic al bucuriei. Dar în mijlocul acestei bucurii, se află Crucea. Pentru că pe muntele Tabor, unde era Mântuitorul cu cei trei apostoli, Petru, Ioan și Iacob, s-au arătat Moise și Ilie vorbind cu Mântuitorul despre Patima care urma (cf. Luca 9, 30-31). Așadar, în mijlocul Luminii este vorba despre Patima Sa, despre Golgota, despre Cruce. Este un mare har, este lumină, dar care trimite la un și mai mare har, care este Golgota. Pe Golgota au fost mai mari descoperiri ale lui Dumnezeu decât pe Tabor. Acolo, pe Golgota, avem desăvârșirea descoperirii iubirii lui Dumnezeu. Nu se poate descoperi Dumnezeu mai plenar și mai mult în iubirea Sa decât pe Golgota. Schimbarea la Față trimite către Golgota, și a fost cu 40 de zile înainte de Răstignire. În calendarul Bisericii, Părinții au pus-o cu 40 de zile înainte de Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. De aceea, acest post al Adormirii Maicii Domnului seamănă cu Postul Mare în privința stricteții, pentru că ambele sărbători, atât Învierea, cât și Schimbarea la Față, au în centru Crucea.
Schimbarea la Față are loc într-un context. Mântuitorul Se îndrepta spre Ierusalim și întreabă pe ucenici „Cine cred oamenii că sunt Eu?”. Iar ei răspund: „Unii spun că ești Moise, alții spun că ești Ilie, Ieremia sau altul dintre prooroci”. Apoi îi întreabă: „Dar voi cine spuneți că sunt Eu?”. Și răspunde Petru: „Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” La aceasta, Mântuitorul îi zice: „Fericit ești Petre, că nu carne și sânge ți-au descoperit ție acestea, ci Tatăl Meu, Care este în ceruri” (cf. Matei 16, 13-20). Abia după momentul acela, începe Mântuitorul să vorbească despre Patima Sa. Acest aspect îl evidențiază Sfântul Sofronie Saharov – trebuie să fii sfânt ca să observi asta –, anume că în momentul de maximă recunoaștere a Mântuitorului, când apostolii l-au mărturisit deschis ca fiind Mesia, trimisul lui Dumnezeu, Cel mult așteptat, El începe să vorbească despre Patimă. Până atunci nu a vorbit despre Cruce. De atunci, abia, începe să vorbească despre ea. Prin tot ce face și este, Mântuitorul ne învață smerenia. Așadar, în orice moment de maximă recunoaștere, de apreciere, de reușită, trebuie să rămânem în smerenie, trebuie să ne aducem în minte crucea care ne așteaptă. Aceasta este și esența cuvântului: „ține mintea în iad și nu deznădăjdui”, spus de Mântuitorul Sfântului Siluan Athonitul.
Să luăm și praznicul acesta, al Schimbării la Față. Este maxima descoperire a lui Dumnezeu în lumină, pe pământ, Hristos schimbat la Față. Iar El Se uită la Cruce. Nu e o satisfacție de Sine, o împlinire de Sine aici pe pământ, ci rămâne mereu în smerenie, privind la Cruce. Prin tot ce face Mântuitorul ne învață pe noi smerenia. Noi la fel trebuie să facem, să nu uităm de noi. Cum zicea Sfântul Siluan: „Doamne, chiar dacă mă duci în rai, eu o să îți spun: «lasă-mă să-mi plâng păcatele!»”. Este vocea unui om cu experiență, care știe cât de ușor poate să cadă omul. De aceea, Sfântul Siluan îi spunea Sfântului Sofronie că în toate Mântuitorul ne învață smerenia. Oricât aș fi de lăudat, oricât aș fi de minunat, trebuie să am în vedere crucea care mă așteaptă îndată, care sigur mă depășește. Nu că L-ar fi depășit pe Mântuitorul, dar este clar că nu I-a fost plăcută, L-a costat totul. Ei bine, la noi la fel. Prin urmare, omul experimentat, matur duhovnicește, nu se lasă impresionat când este sus. Pe când, omul neexperimentat, când este sus, nu îi mai ajunge nimeni cu prăjina la nas, iar când este jos, nu îl mai ridică nimic din deznădejde. Așa este omul neexperimentat.
Mântuitorul este deplin, omul întreg. Prin toate, Mântuitorul ne învață smerenia. Când suntem lăudați, să știm că nu aceea este miza, și că Dumnezeu este cel ce face. Noi suntem același om păcătos, așa cum zice psalmul: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50, 4). Să știu că sunt capabil de orice rău din lume, cum zice părintele Rafail Noica, iar ce este bine, a lucrat Dumnezeu.
Aceasta am putea desprinde din praznicul de azi, să rămânem în smerenie. La Mântuitorul este firesc aceasta. Dar noi trebuie să o dobândim, să o învățăm de la El.
Română 
English