Blog

În duminica a 22-a după Rusalii am auzit parabola cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Știm că această parabolă a bogatului nemilostiv este într-un context cu multe parabole despre împărăția lui Dumnezeu la Sfântul Luca. „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat” (Luca 16, 19-22).

Bogatul avea de toate, se veselea în chip strălucit. Mântuitorul intenționat scoate în evidență contrastul dintre cei doi. Lazăr trăia ca un blestemat, bubos, lipsit, flămând, „de ce mai trăiești că mai mult ne împiedicăm de tine pe aici?!” Și aici vedem că trebuie să ne obișnuim că Dumnezeu privește altfel lucrurile. Pentru oameni, bogatul era binecuvântat, Lazăr era blestemat. Iar pentru Dumnezeu era invers. Și în viața noastră de multe ori așa e. De aceea spunea părintele stareț al Putnei, Iachint Unciuleac, „suferința e semnul alegerii”. De aceea avem sfinți care se tânguiau că a luat Dumnezeu ispita de la ei. Ăsta este omul după Dumnezeu. Iar asta se leagă și de Apostolul de azi: „Nu mă laud decât în cruce” (cf. Galateni 6, 14). Acesta e omul lui Dumnezeu care știe să își poarte crucea. Care este purtător de Dumnezeu și de Hristos.

La sfârșitul parabolei, bogatul văzând că nu poate nimic pentru sine, a nădăjduit că poate să obțină ceva pentru frații lui rămași acasă. Dar Avraam îi răspunde: „Nu, chiar dacă va învia cineva din morți și le va spune despre realitățile de dincolo, ei tot nu îl vor crede, dacă ei nu cred pe Moise și pe proroci” (cf. Luca 16, 29-31). Este un cuvânt înfricoșător, pentru că e adevărat. Dacă nu credem în Evanghelie, în profeți, în Moise, nu vom crede nici dacă va învia un mort. Așa s-a întâmplat și cu Mântuitorul. Făcea minuni. Se extaziau, se exaltau, dar rămâneau la un nivel superficial. Pentru că în ei nu era loc făcut pentru Dumnezeu. Trăiau plini de sine precum bogatul. Și noi din păcate trăim niște vremuri în care oamenii se împlinesc pe sine. N-au loc și nevoie de Dumnezeu. Sunt autosuficienți, complet închiși. Bogatul este un om închis. Bogat nu trebuie să însemne musai unul ca acesta, cu avere, cu ospăț. Bogat poate să fie omul de știință, bogat în inteligență, în daruri, bogat poate fi artistul. Bogați suntem fiecare dintre noi în talanții primiți, dacă ne umflăm cu ei, încât nu mai lăsăm nimic pentru Dumnezeu.

Făcea o artistă, Silvia Radu, observația aceasta despre soțul ei, sculptorul Vasile Gorduz, care era genial, că oamenii mari vin și cu o modestie care le apără talantul. Ei nu cred că fac mult, sunt apărați de propriul talant. Am văzut-o la mai mulți oameni mari. Au o modestie incredibilă. O finețe sufletească incredibilă. Dacă un om ca mine sau ca alții ar face ce fac ei, nu ar mai încăpea lumea de noi. Dar ei fac lucrurile acelea mari și rămân în modestie. Ăsta este omul. Aici este înțelepciunea. Oricât de multe daruri ar avea, să nu se umfle în pene cu ele, ci să lase loc. Pentru că adevărul este că, oricât ar face omul, este puțin și insuficient față de ce este chemat să facă sau ce i-a spus Dumnezeu să facă. Deci, în bogat avem omul plin de sine, care trăiește așa, în chip strălucit în fiecare zi, și nu are nevoie de nimic. Din păcate, acest tablou îl vedem foarte mult în jurul nostru, în special în Occident. În alte culturi sunt, poate, mai smeriți. Avem acest om plin de sine, care nu poate fi mântuit, nu că Dumnezeu nu vrea, dar el nu a lăsat nimic în el ca Dumnezeu să vină. Dumnezeu nu are loc. Ăsta este iadul, absența lui Dumnezeu, depărtarea de El. Dumnezeu e pretutindeni, dar în om poate să nu fie. Deci oamenii de aici creează în ei starea aceasta, de apropiere sau depărtare de Dumnezeu. Și în felul acesta devin incapabili de a fi mântuiți. Și asta e tragedia.

Să ne apropiem și de Apostol: „Câți vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiați împrejur, numai ca să nu fie prigoniți pentru crucea lui Hristos. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiați voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru” (Galateni 6, 13). Aici vedem o instanță a aceleiași boli. A omului nu neapărat plin de sine, cât străin de sine. Oamenii care nu sunt cum trebuie cer semne exterioare pentru mântuirea lor sau a altora. Iar ei puneau bază pe tăierea împrejur ca garanție sau semn al mântuirii. Dar asta este exterior. Și asta explică Sfântul Pavel aici. Că ei nu sunt cum trebuie, iar faptul că cer de la alții ceva, arată boala lor din interior. Și haideți să vedem și vindecarea: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Galateni 6, 14). Ăsta e semnul de om adevărat, de om care a învățat să își ducă crucea și să trăiască în felul acesta, de următor al lui Hristos. Că asta înseamnă să Îi urmezi lui Hristos. Așa a zis Mântuitorul, „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!”. Acesta este omul. Iar omul acesta nu așteaptă semne în exterior că este mântuit. Ci felul cum stă arată că Îl urmează pe Hristos și merge pe unde vrea să îl ducă Stăpânul.

Poziția aceasta este în sine mântuitoare, pentru că arată deschiderea omului. Crucea înseamnă și deschidere, să știți. Înseamnă să duci ce nu îți convine, da, dar înseamnă să fii și deschis. Cum spuneam altădată, imaginea aceasta a călugărului gata să își taie voia, aceasta este o definiție a unui călugăr. Tăierea asta a voii, disponibilitatea de a asculta, este o deschidere a omului. Învățând să ascultăm unii de alții, învățăm să fim disponibili pentru Dumnezeu. Îi spunem lui Dumnezeu că suntem deschiși: „Doamne, mântuiește-mă. Eu vreau. Și Ți-o arăt prin faptul că sunt deschis.” Asta înseamnă cruce. În general, orice contact cu Dumnzeu ne va surprinde. Și trebuie să fiu deschis. Aceasta se traduce prin cruce ca viețuire. Și asta permite să fiu mântuit. Asta e omul adevărat. Omul acesta nu cere semne exterioare, nici minuni. Ci trăiește în Dumnezeu. Neștiut, neraționalizat... Și dacă nu se obișnuiește omul așa în viața asta, nu poate să fie mântuit. Omul care își face corect datoria, care Îl urmează sau încearcă să Îl urmeze pe Hristos, nu are nevoie de altceva, nu are nevoie de semne sau de alții care să îl laude, să îl urmeze. Așa cum Maica Domnului, Mântuitorul, sfinții, n-au nevoie de laude. Ei sunt pe cruce.

Acesta este îndemnul de azi pe care îl găsim și în Evanghelie: faptul că nu primim pe proroci și pe Moise, înseamnă că suntem plini de noi, bolim. Vindecarea este crucea, a fi deschis, „Doamne, mântuiește-mă”. Și după aceea, Dumnezeu va începe să lucreze. Și în fiecare zi îți va pune înainte câteva lucruri de făcut. Tu nu îți dai seama, tu trăiești, dar când te exprimi că vrei să fii mântuit, Dumnezeu îți va crea calea. Calea aceea va fi cruce. Nu se poate altfel. Trebuie să murim față de egoismul din noi și să ne deschidem către Dumnezeu. Trăind așa, ducându-ne crucea de fiecare zi, pe care ne-a dat-o Dumnezeu în ziua aceea, cu ajutorul Lui, cu harul Lui, așa putem fi mântuiți. Și așa ascultăm și Evanghelia și pe proroci, și pe Moise. Crucea ne va învăța toate. Să ne ajute Dumnezeu să ne duceam crucea aceasta. Nu-i ușor de dus, dar e frumoasă și are roade multe. În primul rând în noi și apoi în jurul nostru. Și în felul ăsta vine harul în noi și ne umplem și noi de mireasmă și o împrăștiem.