Blog

Pentru a întări acest lucru, Hristos a zis: „Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19). Ce este oare această nevoie de sfințire, decât dorința după o asemănare și unire deplină între noi și Tatăl? Este un urcuș continuu pentru noi, căci în Dumnezeu și în iubirea Lui nu există stagnare, iar acest urcuș nu se poate face decât prin creșterea și întru ascultare, așa cum ne a arătat prin exemplul Său, Însuși Fiul Cel trimis la noi de către Tatăl:

„El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte și auzit a fost pentru evlavia Sa și, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit și, desăvârșindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veșnică” (Evrei 5, 7-9).

Așadar, vedem că ascultarea și atenția sunt cele care ne pot aduce în inimă iubirea lui Dumnezeu. Ambele sunt o dovadă a încrederii noastre în Dumnezeu-Tatăl Care, fiind nevăzut, ne propune o întâlnire tot în plan nevăzut. Căci ce este oare atenția, decât o sfredelire, strat după strat, a celor văzute, pentru a ajunge la cele nevăzute? „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Fericiți și de șaptezeci de ori câte șapte fericiți, pentru că au primit cuvântul în adâncul inimii lor și acolo, în ascuns, în cămara cea mai dinăuntru, s-au întâlnit în rugăciune cu Tatăl (cf. Matei 6, 4), iar bucuria lor este de acum deplină (cf. Ioan 16, 24).

Este pentru noi o nevoie urgentă de a ne spori atenția față de Hristos – și nu reducem această atenție doar la ce a spus El, ci și la ceea ce a făcut El și, mai mult, la ceea ce a arătat că este esențial pentru El (de exemplu: Ioan 4, 34; 5, 30; 6, 38; 12, 27; 18, 37 ș.a.) –, pentru a nu fi mustrați pentru neatenția noastră, asemenea lui Filip. Acestuia, Hristos spunându-i: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14, 9), îi arată că se cerea o mai mare atenție, una în stare să străpungă bariera celor văzute, o atenție care ar fi deschis calea către aflarea lui Dumnezeu-Tatăl. Cu cât Dumnezeu Se arată mai puțin, cu cât este să spunem, „mai departe” de noi, departe de privirea noastră, cu atât mai necesar este să ne sporim atenția în ascultare. Acest lucru se poate face în modul cel mai ușor prin ascultarea pe care o facem față de părintele nostru duhovnicesc. De aceea, Sf. Apostol Pavel, după ce le-a arătat filipenilor această cale a ascultării, a mai adăugat (imediat) și acest cuvânt: „Drept aceea, iubiții mei, precum totdeauna m-ați ascultat, nu numai când eram de față, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12). Un fiu își arată adevărata ascultare atunci când părintele său nu este de față. Căci iubirea dintr-o relație se făurește în ascuns: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului” (Psalmul 138, 15).

Dumnezeu este un Dumnezeu Care Se ascunde – Deus absconditus –, Care nu-Și descoperă Taina la vedere și întru manifestări zgomotoase ori înfricoșătoare, ci întru ascuns, cum vedem că s-a întâmplat odinioară în cazul Proorocului Ilie. El este interesat totuși de fenomenologie (adică de felul în care se observă lucrurile în afară), dar de fenomenologia relației, adică Se arată interesat de felul în care ne raportăm noi la El: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? ... Dar voi cine ziceți că sunt?” (Matei 16, 13, 15). Acest fapt ne determină să conchidem că Dumnezeu cere de la noi acest fel de atenție, vie, încrezătoare și deci iubitoare. La acest lucru se referă și Sf. Apostol Petru când spune: „Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită, dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor” (1 Petru 1, 8-9).

(Va urma)

Protos. Hrisostom Ciuciu