Praznicul Înălțării Sfintei Cruci, deși este praznic împărătesc, nu are legătură directă cu viața Mântuitorului, ci cu prelungirea vieții Mântuitorului în lume, în Biserică. Evenimentul de azi a fost inițiat ca praznic în Biserică atunci când, după ce a fost furată Crucea Mântuitorului de către perși, împăratul bizantin Heraclie a reușit să o aducă înapoi la Ierusalim la anul 629. Iar când a readus-o, de bucurie, episcopul Ierusalimului, a ridicat-o în fața poporului și l-a binecuvântat cu ea. Și s-a mai repetat evenimentul acesta, întrucât au mai fost tulburări în jurul lemnului Sfintei Cruci.
Să facem o paranteză. Lemnul Sfintei Cruci face mereu minuni, așa cum a fost în timpul Sfintei Împărătese Elena, când au fost găsite adânc îngropate cele trei cruci, a Mântuitorului și ale celor doi tâlhari. Neștiindu-se atunci care din cele trei este Crucea Mântuitorului, au descoperit-o atingând o demonizată de cruci și evident, demonul a fugit atunci când a simțit puterea Sfintei Cruci. Nu este nimic mai sfânt decât Crucea Mântuitorului, pentru că a fost sfințită cu sângele Lui. Iar o picătură din sângele Mântuitorului este mai prețios decât întreaga lume.
Lemnul Sfintei Cruci este cel mai sfânt și de aceea, face minuni tot timpul. Avem această mărturie contemporană a maicii Macrina Vassopoulos, o sfântă a vremurilor noastre, o mare nevoitoare, mama duhovnicească a multor mănăstiri de aici, din America. Ea când a avut cancer, prin 1988, s-a dus la un părinte care avea o bucățică din lemnul Sfintei Cruci și când i-a adus bucățica, aceasta s-a lipit ca un magnet de locul unde era cancerul. Și spunea că la fel era și în cazul altor oameni care veneau cu diverse dureri, boli. Așadar, lemnul Sfintei Cruci face mereu minuni pentru că este cel mai sfânt, este plin de har. Este altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul, altar pe care l-a sfințit desăvârșit.
Dar, crucea este și un loc de întâlnire. Aici se întâlnește omul cu Dumnezeu și Dumnezeu cu omul. Pentru că Hristos, Dumnezeu-Omul, S-a răstignit pe ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul S-ar fi întrupat oricum, chiar dacă nu ar fi căzut Adam, ca să îndumnezeiască omul. Doar că, dacă nu era căderea, întruparea nu căpăta această formă sângeroasă. După cădere, întruparea Mântuitorului și mântuirea pe care El a adus-o, El fiind mântuirea lui Dumnezeu (cf. Isaia 49, 6), au luat forma crucii. Forma cea mai sângeroasă, cea mai dură. În acest mod, crucea a devenit locul de întâlnire dintre Dumnezeu și om. Alt loc de întâlnire nu este. Dacă omul vrea să întâlnească pe Dumnezeu, Îl va întâlni pe cruce. Crucea nu se poate evita. Sfântul Isaac Sirul zice că așa cum pruncul atunci când se naște plânge, țipă pentru că a luat contact cu aerul, cu lumea aceasta, este o reacție instantanee, așa este și când luăm contact cu lumea cealaltă prin intermediul crucii. Noi prin cruce respirăm viața veșnică, iar primele respirații sunt dureroase. Nu ne place crucea, fugim de ea instinctiv, dar trebuie să ne educăm, să ne întărim ca să nu mai fugim de ea. Pentru că ea nu poate fi evitată dacă vrem să întâlnim pe Dumnezeu.
Crucea era blestem, era ceva abominabil, ceva groaznic, ceva murdar, plin de sânge. Dar tocmai de aceea, mă pot apropia de ea pentru că și eu, prin cădere, am ajuns așa (blestem, abominabil, groaznic, murdar). Așa cum sunt, om păcătos, murdar, nu mă pot apropia de Dumnezeu. Dar de crucea Lui da, pentru că și ea este murdară (bineînțeles, ea este în același timp cel mai sfânt lucru din univers, fiind sfințită de sângele și jertfa Mântuitorului). Așa cum desfrânata nu se putea apropia de Mântuitorul, dar de picioarele Lui (prăfuite, murdare), da. Prin urmare, de crucea Mântuitorului se poate apropia oricine. Iar aici ne întâlnim toți, păcătoși, sfinți, Dumnezeu, oameni. Noi, păcătoșii, ne aflăm aici pentru a ne curăți de multele noastre păcate, iar sfinții pentru a-I urma Mântuitorului „până la capăt”, ducând o cruce mult mai mare și mai grea decât a noastră, a păcătoșilor. Pe cruce se întâlnesc toate, este loc de întâlnire.
Să mai spunem și că un om valorează câtă cruce duce. Cruce adică suferință, nevoi, necazuri. Prin cruce devenim adevărați, serioși, plini. Prin ea ne debarasăm de toate lucrurile inutile și devenim esențiali. În acest fel, putem vorbi cu Dumnezeu „față către față” (cf. Ieșirea 33, 11). Suferința ne adună mult și, din păcate, nu ne putem aduna altfel. Și ea este măsura valorii noastre. Ea ne arată câtă seriozitate am dobândit în viața noastră și ne oferă și slavă în viața de dincolo. Slava aceea este destinată tuturor, dar nu o pot duce toți, pentru că nu toți pot duce crucea care corespunde acelei slave. Spun aceasta, pentru a sublinia un îndemn pe care Maica Macrina îl adresa maicilor din mănăstirea sa, adică să cugete la Hristos, să cugete cum o să urce pe Golgota. Iar noi trebuie să trăim viața noastră adunând har de la Liturghie, din tot ce facem și să punem în inimă, așa cum făcea Maica Domnului care le punea pe toate în inimă, ca să rezistăm pe Golgota noastră, pe crucea noastră. Și se poate, toți sfinții ne-au arătat că se poate. Oricât am fi noi de neputincioși, iar în vremea de azi și mai mult, cu harul lui Dumnezeu ne putem întări ca să nu dezertăm, să nu fugim de lângă El și să rămânem pe crucea noastră. Dumnezeu să ne ajute și să ne ofere permanent această nădejde că El este cu noi și ne va întări. Amin.
Română 
English