Blog

În a 18-a duminică după Rusalii am auzit Evanghelia cu pescuirea minunată (Luca 5, 1-11). Acest episod al pescuirii minunate este mai la începutul misiunii Mântuitorului. Tot în acea zi, la Utrenie, s-a citit a cincea Evanghelie a Învierii (Luca 24, 12-35), care este despre călătoria celor doi ucenici la Emaus. Înainte de a se vorbi despre însoțirea celor doi cu Mântuitorul, se spune că Apostolul Petru a fost anunțat de învierea Mântuitorului și a fugit la mormânt pentru a vedea că mormântul este gol și „giulgiurile singure zăcând”. Și a plecat, „mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase”.

Ne-am aștepta ca Dumnezeu să facă lucrurile mai simple. De exemplu, să le spună din prima, limpede, clar ucenicilor că a înviat. Să nu mai fie nevoie de atâtea indicii și dovezi, după care ei tot să plece „mirându-se de cele întâmplate”. Ei bine, nu face așa. Unii vin la mormânt, alții pleacă... Mai ales, Maria Magdalena a fost de mai multe ori la mormânt fără să realizeze ce s-a întâmplat. La fel și cu ucenicii care mergeau la Emaus, „ochii lor erau ținuți să nu Îl recunoască”, iar când L-au recunoscut, El a dispărut.

Noi ne așteptăm să fie toate ușoare, limpezi, clare. Mai ales că este Dumnezeu, totul ar trebui să meargă ușor, pentru că El poate totul. Și nu înțelegem de ce este greu. La pescuirea minunată, observăm același fenomen. Mântuitorul este la început. Deja făcuse minuni, era înconjurat de oameni și aflându-se pe malul apei, apelează la Petru să îi dea barca pentru a putea vorbi mulțimilor din barcă, pentru că oamenii Îl înghesuiau pe uscat. Vedem virtutea de ascultător a Sfântului Petru. El era pescar, adică om muncit, obosit și în acel moment și necăjit pentru că nu prinsese nimic. În acel context, vine acest Învățător cu mulțimea după El și îi mai și cere barca pentru a vorbi. Iar Sfântul Petru ascultă. Mai mult, el stă împreună cu mulțimea și ascultă cuvântul Mântuitorului.

Termină de vorbit Mântuitorul, apoi îi spune lui Petru să mâne barca la adânc și să arunce din nou mrejele. Și aici vedem diferența între a auzi un cuvânt și a pune în practică. Petru ascultase împreună cu mulțimea cuvintele Mântuitorului și se încântase la auzirea lor. Dar abia când Mântuitorul îi cere să mâne barca la adânc, se face trecerea de la teorie la practică. Și vedem cât de greu este și cât de greu i-a fost lui Petru să o facă, să asculte. La îndemnul Mântuitorului de a arunca iar mrejele, Sfântul Petru îi răspunde că toată noaptea s-au chinuit și nu au prins nimic. Dar, chiar dacă știa foarte bine apele acelea, știa foarte bine cât s-a chinuit și nu a prins nimic, se suspendă pe sine, cu oboseala sa, cu toată priceperea sa, și Îl ascultă pe Mântuitorul. Aceasta este în esență ascultarea. Nu ai vreun motiv să o faci, dar pentru cuvântul lui Dumnezeu o faci. Este cea mai înaltă virtute. Și singura adevărată, autentică deschidere către Dumnezeu.

În particular, să remarcăm și ce diferență mare este între ceea ce așteptăm noi și felul în care acționează Dumnezeu. Sfântul Petru se aștepta, poate, să se întoarcă la casa lui după ce Învățătorul termină de vorbit. Era omenește să fie așa. Ei bine, nu. Dumnezeu a avut alt plan.

Până la urmă, ideea este aceasta pe care o spunea mereu părintele Arsenie Papacioc, „problema cu oamenii este că așteaptă prepelițe fripte din cer.” Adică așteptăm ca mântuirea să fie ușoară. Iar Dumnezeu ne va scoate permanent din comoditatea noastră. Cum a fost și cu Sfântul Petru. Mai întâi l-a chemat apostol (cf. Luca 5, 10), apoi i S-a descoperit ca Mesia (cf. Matei 16, 16), apoi l-a certat (cf. Matei 16, 23), apoi l-a avertizat (cf. Ioan 13, 38), apoi l-a lăsat să guste din amarul căderii (cf. Matei 26, 75), apoi i-a trimis mesageri să-l anunțe de învierea Sa (cf. Marcu 16, 7; ), apoi l-a iertat la marea Tiberiadei (cf. Ioan 21, 15-17) etc. Sfântul Petru, ca și noi, trebuia să crească în cunoașterea Mântuitorului. Iar această cunoaștere este gradată, din treaptă în treaptă. Și te transformă, te naște.

La fel și noi, chiar dacă am câștigat o dată pacea lui Dumnezeu, într-un anumit context, trebuie să o facem și în situația nouă în care ne aflăm. De exemplu, L-am cunoscut, poate, pe Dumnezeu la părinți, în casa părintească, trebuie apoi să Îl descoperim și în căsătorie. Așa cum L-am descoperit pe Dumnezeu într-o situație, așa trebuie să o facem de fiecare dată. Ca la Sfântul Petru. Din treaptă în treaptă. Să nu ne așteptăm la altceva de la Mântuitorul. Nu câștigăm făcând lucrurile ușor. În fapt, chiar procesul de căutare, de strigare, de vărsare a lacrimilor este descoperirea lui Dumnezeu. Pentru că așa se face loc în noi ca să Îl descoperim pe Dumnezeu. Nu este o cunoștință de tipul, Îl văd și L-am primit. Nu! Cu Dumnezeu nu este așa. Este transformare interioară. Și drumul în sine către Dumnezeu este esențial, nu neapărat întâlnirea cu El. Pentru că drumul către El te-a pregătit să Îl vezi. Zice părintele Emilianos Simonopetritul, că oricât de mari ar fi descoperirile de la Dumnezeu, nu le putem menține, păstra. Ai ajuns acolo, dar nu poți rămâne acolo. Noi vrem să Îl ținem, să Îl posedăm. E complexul de creatură, vrem să posedăm, să avem o siguranță. Dar cu Dumnezeu nu se poate așa. Însă, drumul către El, deschiderea aceasta căutătoare către El, dă mărturie că L-ai întâlnit deja.

Trebuie să ne obișnuim cu stilul Său. Pentru că noi în loc să acționăm, stăm în acest „De ce?!” Și pierdem o grămadă de timp, de energie, crezând că ceea ce ni se întâmplă, încercările prin care trecem sigur nu sunt de la Dumnezeu. Ei bine, nu. Toate sunt de la Dumnezeu. Cum spune Părintele Zaharia Zaharou: „Dumnezeu ne pune înainte nevoința”. De ce?! Ca prin toate să creștem, să ne lărgim, să ne facem adevărați, să ne cunoaștem pe noi înșine și să devenim oameni. Și dacă citim viața Sfântului Siluan, observăm același lucru. Putea fi mai ușor. De ce a fost nevoie ca timp de 15 ani, noapte de noapte să trăiască un iad, ca să învețe ceva?! Pentru că așa este la Dumnezeu. Ca noi să creștem, inima să se curățească, ochiul interior să se deschidă mai mult. Pentru că altfel, nu Îl putem cunoaște, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu. Dacă pământul nu e afânat, nu poate ține și rodi sămânța.

Esențiale sunt acestea două: întâlnirea cu Dumnezeu e mereu surprinzătoare și, dacă ne e greu, înseamnă că așa trebuie să fie, e rânduiala Sa, chiar dacă e ispită, a îngăduit-o Dumnezeu ca să se vadă cât Îl iubești, ca să se vadă că te-ai ridicat deasupra. Știu că Dumnezeu a coborât și la iad, deci sigur pot să Îl găsesc în orice situație dificilă. Preocuparea mea trebuie să fie cum Îl găsesc în contextul în care mă aflu acum. Așa ne punem pe drumul mântuirii, cu acțiune și mereu încrezători, fără să obosim. Și ne vom trezi mereu mai lărgiți, mai înțelepți, mai înțelegători, mai oameni.