Blog

În duminica după Sfânta Cruce, am auzit Evanghelia de la Sfântul Marcu, capitolul 8, versetele 34-38: „Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri.”

Observăm că s-ar cere de la noi trei trepte de înțelegere și împlinire. Prima este aceasta: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Mântuitorul ne spune aici că nimic nu este mai valoros decât sufletul omului. El pune sufletul omului mai presus decât lumea întreagă. Aceasta este o învățătură pe care El ne-a adus-o. Nu este lumească. În lume, nu se prețuiește atât de mult un suflet de om, pentru că în lume domnește egoismul, care desconsideră valoarea celorlalți oameni, în afara persoanei proprii. Aceasta este prima treaptă de înțelegere. Și se pune întrebarea: am înțeles cu adevărat că sufletul meu este mai valoros decât toată lumea, decât toate realizările mele, toată cariera mea, decât tot ce îmi poate oferi lumea aceasta?

Apoi, odată ce am înțeles că sufletul meu este mai important decât orice și nimic nu mă poate satisface ca scop uman deplin pe lumea acesta, încep să înțeleg ce spune Apostolul de astăzi: „Fraților, știind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 16). Acesta este al doilea stadiu. Deci, după ce am înțeles că cel mai important este sufletul meu și că el nu își găsește locul, liniștea, în lumea aceasta, caut scăpare, caut un sens. Iar Sfântul Apostol Pavel ne zice că nu vom găsi acea scăpare, acea liniște, în Legea lui Moise și în niciun sistem sau lege din lumea aceasta, ci numai în Hristos. Aceasta se regăsește în ce zice Mântuitorul în Evanghelia zilei: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”

Așadar, mai întâi văd că sufletul meu e mai important decât orice, apoi caut salvare și în final, a treia treaptă, aleg să Îl îmbrățișez pe Mântuitorul, pentru că El este singura salvare. Și așa și este! Mântuitorul e singura mântuire. Dacă am înțeles aceasta, mă atârn de El. Abia atunci mă pot apuca de primul cuvânt al Evangheliei de azi: „Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”

Abia când am ajuns la a treia treaptă de înțelegere și m-am convins că Mântuitorul este singura scăpare, aleg să merg după El. Iar El îmi spune că aceasta înseamnă că trebuie să mă lepăd de mine, să îmi iau crucea (ce o însemna aceea ?) și să Îi urmez Lui. La acest stadiu ni se cer lucruri practice, lucruri care ne angajează. Simpla înțelegere a unor lucruri nu mai este suficientă. Vorbim aici de Viață (cf. Ioan 14, 6). Iar viața nu ni se împărtășește prin simpla înțelegere a unor lucruri. Și pentru ca noua viață să ia chip în mine, o viață care nu are nimic în comun cu ce este pe lumea aceasta, eu trebuie să mor. Asta spune Mântuitorul în acest verset. Noi trebuie să murim față de noi înșine. Iar un înțeles duhovnicesc al cuvântului acesta de a muri pentru Evanghelie („pentru Mine și pentru Evanghelie”) este să fac din ea legea vieții mele. Doar așa îmi pot transforma sufletul.

Vedem aceasta realizată în ultimul verset al Apostolului: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20). Este un verset extraordinar de frumos, în care Sfântul Pavel ne spune că el a făcut ce și Hristos a făcut la rândul Său pentru el. Observăm cât de personal ia totul Apostolul Pavel.

Doar așa putem intra în posesia mântuirii pe care Mântuitorul a adus-o. El S-a dat pe Sine pentru mine. Și eu fac la fel pentru El. Pentru că doar așa ne putem întâlni. Așa cum spuneam, doar pe cruce se poate întâlni omul cu Dumnezeu. Mântuitorul S-a pogorât, noi trebuie să ne urcăm pe cruce pentru a ne întâlni cu El. Iar aceasta este deja noua viață, viața transformată. De aceea zice Apostolul, „și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Așa cum erau părinții noștri pe care îi și numim „purtători de Dumnezeu”. Adică ei s-au răstignit cu Mântuitorul și nu mai trăiesc ei, ci Dumnezeu trăiește în ei. De aceea îi numim așa, „purtători de Dumnezeu”.