Seara duhovnicească a lunii octombrie, a conturat un alt comportament evanghelic: neînfricarea.
Neînfricarea trebuie să fie o trăsătură definitorie a creștinului, însă, dobândirea ei este posibilă doar cu ajutorul harului dumnezeiesc. Mântuitorul ne învață de ce anume să ne temem și cum ar trebui să punem problema în raport cu frica: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena” (Luca 12, 4-5). Iar părintele Arsenie Papacioc întărește cuvântul Mântuitorului, punctând ce ar trebuie să ne îngrijoreze în calitate de creștini: „Toată viața m-am temut de neascultare.” Adică se temea de a face lucrurile fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Noi, fiind mai mult oameni trupești decât duhovnicești, mai mult ne temem de cei care ne pot ucide trupul, decât de Dumnezeu. Și prin lucrarea celui rău, cădem din ascultare, iar aceasta este moartea sufletului.
În zilele noastre suferim mult de frică – de suferință, de diavol, de moarte. Frica poate fi depășită în primul rând prin harul lui Dumnezeu, și prin câteva metode ajutătoare. De exemplu, frica de suferință poate fi depășită doar cunoscând suferința, răbdând-o, pentru că frica de suferință nu va face decât să ne țină în robia ei.
În mare parte, frica provine din necredință. Sfântul Paisie Aghioritul observă: „Astăzi tot răul vine de la necredință. Odinioară lumea credea. Poate că oamenii erau simpli, poate că nu înțelegeau nimic din cele pe care le auzeau în biserică. Unii nu știau nici că Evangheliile sunt patru la număr; credeau că sunt douăsprezece. Dar ce credință și ce evlavie aveau! De ce curaj erau în stare și infirmierele! Câte din ele nu mergeau voluntare în război! Aveau credință și duh de jertfă și ajutau foarte mult.” Deci, dacă știm cui slujim și ai cui suntem, nu trebuie să ne temem de nimic.
Suferința nu trebuie să ne sperie. Părintele Nicolae Steinhardt ne îndeamnă la curaj cu aceste cuvinte: „Să fim nepăsători la ale lumii. Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie. Și să nu uităm că prima datorie a creștinului este să știe a suferi. Să fim curajoși și îndrăzneți. Și să fim blânzi și smeriți cu inima... Să nu ținem la viață, să fim oricând gata s-o jertfim, defăimând deșertăciunile.”
Sfântul Sofronie Saharov îndulcește această trăsătură de cunoscător al suferinței: „În adâncul piramidei răsturnate, în vârful ei cel mai adânc, Care este Cel Ce a luat asupră-Și păcatul și povara întregii lumi din iubire pentru lume – Hristos cel răstignit, se descoperă o cu totul altă viață, o cu totul altă lumină, altă mireasmă. Într-acolo dragostea trage pe nevoitorul lui Hristos.”
Suferința poate fi transfigurată, dacă ne așezăm într-o poziție corectă prin care să dobândim harul care ne va ajuta să o purtăm. Un exemplu este martiriul sfintelor Perpetua și Felicitas. Pentru că nu au vrut să aducă jertfe zeilor, urmau să fie martirizate. Și aflăm: „Cât despre Felicitas, s-a bucurat și ea de harul Domnului. Fiindcă se afla în luna a opta de sarcină (căci fusese arestata însărcinată), iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva din cauza sarcinii, sa fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate sa fie condamnate la moarte. [...] De aceea, cu trei zile înaintea muceniciei, uniți cu toți în aceeași întristare, au făcut rugăciune către Domnul. Îndată, după rugăciune, au cuprins-o durerile (nașterii). Și pe când suferea, plângându-se de greutatea firească a unei nașteri în luna a opta, unul dintre paznicii celor închiși i-a zis : «Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor, pe care le-ai disprețuit, fiindcă n-ai voit să jertfești zeilor?». Și ea a răspuns : «Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un altul (Hristos) va fi în mine, care va patimi pentru mine, fiindcă și eu voi patimi pentru El». Astfel, a născut o fetiță pe care a crescut-o o soră (creștina), ca pe fiică a ei.” Deci prin har, adică alături de Hristos, suferința se duce altfel.
Un alt mod prin care poate fi transfigurată suferința este iubirea de vrăjmași. Sfântul Siluan Athonitul explică: „Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmași. Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași. Fără harul lui Dumnezeu, nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea, atunci ne va fi milă chiar și de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea de Dumnezeu. Vă rog fraților, faceți o încercare. Dacă cineva vă ocărăște sau vă disprețuiește sau smulge ce e al vostru, sau prigonește Biserica, rugați pe Domnul zicând: «Doamne, noi toți suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi și întoarce-i spre pocăință!» Și atunci vei purta în chip simțit harul în sufletul tău. La început silește inima ta să iubească pe vrăjmași, și Domnul, văzând dorința ta cea bună, te va ajuta în toate, și experiența însăți te va povățui.”
Română 
English