Blog

În Duminica a 21-a după Rusalii s-a citit Apostolul din Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel: „Fiule Tit, vrednic de crezare este cuvântul și voiesc să adeverești acestea cu tărie, pentru ca aceia care au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune și de folos oamenilor. Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfădirile pentru lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și deșarte. De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (3, 8-11).

Așadar, grija noastră, a celor care credem în Dumnezeu, trebuie să fie să fim în frunte la fapte bune. Aceasta ne este cel mai de folos. Sigur, avem și teologi mari, dar la noi trăirea trebuie să fie pe primul loc, nu cunoștințele. Să fim trăitori, așa cum îi plăcea părintelui Arsenie Papacioc să zică. Aceasta este de bază, aceasta trebuie să fie grija noastră principală. O avem exemplul cel mai bun pe Maica Domnului, care nu se ceartă. Ea rar vorbește, cum să se mai și certe?! Părinții Patericului la fel erau. Abia vorbeau, și erau mari cu viața, deci ar fi avut ce să vorbească. La Avva Pimen au venit odată niște eretici și vorbeau împotriva Sfântului Atanasie al Alexandriei. Iar bătrânul tăcând, l-a chemat pe ucenic și i-a zis: „pune masa și fă-i să mănânce și-i trimite cu pace”. Nu se ceartă.

În general, femeile nu se ceartă pentru credință, mai mult bărbații o fac. Femeile au treabă, să se jertfească, să iubească... Acesta este cel mai important pentru noi. Cum reușim să fim în frunte la fapte bune. Părintele Arsenie Papacioc a fost un model de trăitor. El nu vorbea. Nu se certa, nu intra în argumente. Cât am stat și eu pe lângă el, vreo 10-11 ani, o singură dată am avut o dispută. În sensul că era papa Ioan Paul al II-lea venit în România, iar un profesor de la noi, de la Facultatea de Matematică, era extrem de entuziasmat de venirea lui. Iar eu când m-am dus la spovedit la părintele Arsenie, l-am auzit spunând, „ei, a mai venit și papa ăsta pe la noi să ne mai încurce pe aici.” Iar eu încercam să îi spun că poate este bine că a venit și alte argumente. La care părintele îmi răspunde scurt, „bine, măi, dacă vrei să fii fără o ureche, fii catolic.” Deci nu a intrat în nu știu ce discuții.

În general, când trăiești credința, nu te preocupă disputele. Dar părintele Arsenie vorbea prin ce era. Ca tânăr plin de întrebări și îndoieli cum eram atunci, mergeam să vorbesc cu el. Dar toate se topeau când îl vedeam pe el. Nu spunea nimic. Nu îți trebuia să mai știi despre nimic, te uitai la el și toate picau. În el era o dovadă mult mai tare că Dumnezeu există, decât toate argumentele care se puteau aduce. În el era un foc atât de mare și de puternic, încât nu mai era nevoie de argumente. La fel mamele sau bunicile noastre. Ele nu îți explică despre cum este sau nu este Dumnezeu, dar prin trăirea lor, ele îți comunică că El există. Pentru că mă uit la ele și văd câtă credință au, câtă jertfă, câtă iubire și bunătate, și așa Îl văd pe El. Toate acestea vorbesc sufletului. Pentru că da, mintea trebuie să înțeleagă și ea, dar inima este cea care trebuie mai întâi convinsă. Iar inima vede, pentru că are ochi. Inima vede, detectează harul. Și Îl vede pe Dumnezeu într-un om sau în altul, în oamenii care au harul lui Dumnezeu. Pentru că în ei inima Îl vede pe Dumnezeu. În România erau mulți. Târziu ne dăm seama că L-am văzut pe Dumnezeu în ei. Mai târziu în viață căutăm și argumente, și le găsim. Problema este să găsim flacără, har, pe undeva. Aici este problema. Că nu mai avem oameni care să ardă. Degeaba vorbim. Trebuie să vedem. De aceea, cel mai important nu este să ne certăm pentru dogme. Cel mai important este să trăim.

Acesta este și răspunsul pentru părinții care vin îngrijorați pentru copiii lor, care nu mai găsesc drumul drept: Haideți să muncim pentru Dumnezeu, să asudăm pentru El așa cum o facem pentru altele ale lumii acesteia. Atunci vor vedea copiii în noi că Dumnezeu există. Pentru că de aceea, nu cred nici ei. Cum era părintele Arsenie, care 60 ani i-a dedicat lui Dumnezeu, a și suferit pentru Dumnezeu. Normal că Îl simțeai pe Dumnezeu în el. La fel și noi. Dacă am arde, dacă am avea faptele, am convinge mai mult decât prin alte metode. Nu ar mai fi nevoie de cuvinte. Cum spunea Gheron Iosif, „cel mai mare păcat al zilelor noastre nu este mândria, ci este lenea.” Noi nu mai trăim, nu mai muncim pentru cele ale lui Dumnezeu. Acesta este păcatul zilelor noastre.