Blog

Antoine de Saint Exupery spune în cartea sa: „Micul Prinț”, că „nu poți vedea bine decât cu inima”, eu aș accentua puțin și aș îndrăzni să spun chiar „bine nu poți trăi decât cu inima”, cel puțin eu. Și știu precis, sunt momentele acelea, când inima parcă ar sparge pieptul și ar zbura sus, ar colinda pământul cu toate frumusețile lui și le-ar îmbrățișa. Pentru ca mai apoi, să se poată odihni cu recunoștință la picioarele unei icoane calde. In acele clipe mi-aș dori să pot trăi nu în trup, ci în inimă, să pot fi doar inimă...Și mai sunt și alte momente, când mai mult decât orice, devin o inimă cu ceilalți. Atunci am acest sentiment că toți avem un colț al ei legat de al celuilalt, prin cea mai fină și delicată panglică, dragostea lui Dumnezeu.

Închid ochii și cobor acolo, în inimă, la una dintre cele mai dragi amintiri ale purtării ei pe-afară. Și se vedea, sigur că se vedea, nu roșie și uniformă ca în picturi, ci prin lacrimi, zâmbet și ochi strălucitori.

Aniversarea de 23 de ani am hotărât să mi-o petrec în colțul stâng al pieptului. De altfel, știu că așa și spuneam: „anul acesta vreau să mă sărbătoresc într-un loc apropiat sufletului”. Să mă simt cu adevărat acasă, acasa inimii. Și sigur, alegerea nu a fost grea, Mănăstirea Putna.

Așa că, în prima zi a primăverii, am pornit spre sfântul lăcaș. Inima trăia la unison cu începutul de anotimp. Martie lupta cu iarna, eu cu un amalgam de sentimente. Era bucurie, era și necunoscut, căci nu stătusem mai mult de o zi la mănăstire, iar ziua de naștere cu atât mai puțin o celebrasem într-un astfel de loc. Era suflet, dar era și trup. Însă drumul atât de lung până la Putna a fost mereu așa, imposibil de parcurs fără inimă, fără toată inima.

Era începutul Postului Mare. Am ajuns pe întuneric. Tăcere în orice cotlon al mănăstirii. Ca și cum tot zumzetul vieții cotidiene se retrăsese undeva, ascuns, obosit. Aveam să aflu puțin mai târziu unde. Deși venisem cu mult dor, în fața acestui cadru diferit de ce trăiam zilnic, o apăsare m-a cuprins. Era prea multă liniște, puteam să aud ce mă doare, era prea multă lipsă a lucrurilor materiale cu care mă pricepeam atât de bine să acopăr anumite neajunsuri și sigur, bucuria nu mai putea fi găsită nicidecum în cele exterioare. Ziua mea de naștere avea să fie în câteva zile, dar mă simțeam atât de slabă, de copleșită, încât mă întrebam dacă voi rezista. Fiind începutul Postului Mare, slujbele erau mult mai lungi, nevoințele ceva mai aspre, frigul încă în forță. Îmi simțeam inima un câmp de luptă. Pe de-o parte, viața distinctă de aici care mă copleșea, pe de altă partea, acea intuiție a bucuriei adevărate.

Așa că inima mea s-a retras, pieptul îmi era iarăși mic, trăirea din nou firavă. Doar când și când, în timpul slujbelor, se făcea iarăși simțită. Și în fața oboselii care mă cuprindea atât de puternic, ea stătea fermă, implorându-mă parcă să rămân. Îmi arăta cu degetul arătător, așa cum fac copiii când văd ceva care îi încântă, încercând să îmi descopere frumusețea de care mă împărtășeam. Cu fiecare rugăciune inima se ridica, cu fiecare înălțare de pleoapă către Sus, înțelegea, cu orice plecare de genunchi se liniștea. O lume nouă se ridica discret înaintea ochilor ei. Începeam să înțeleg ce acoperea tăcerea mănăstirii. Lumea întreagă era retrasă în fiecare bob de metanie și renăscută prin rugăciune. Iar inima mea din ce în ce mai mult pe-afară. Mi se scurgea adesea pe obraji, cânta uneori cu putere în strană, mulțumea fără încetare și devenea în unele momente, ușoară ca un fulg. Nu cunoșteam prea mulți oameni acolo, nu fusesem foarte des, însă exista o comuniune minunată, pe care nu aș putea să o explic. Ceva din inima fiecăruia exista în a celuilalt. Nu aveam toată familia lângă mine, dar simțeam iubire, nu aveam lucruri strălucitoare, dar vedeam lumină și poate cel mai important, nu avem bucurie, ci eram bucurie.

Cele câteva zile s-au scurs cu această încercare neostenită a inimii de a-i deveni măcar pentru puțin timp, ea, casă trupului. Iar eu parcă o tot încurajam șoptindu-i rar și des versurile Aurei Christi: „Ridică-ți trupul,/ia-l în brațe – ușor,/încet, ca pe un prunc”. Treptat, toată lipsa de comoditate, tot greul ce mi s-a ridicat înainte la început, devenea prilej ca ea să își facă din ce în ce mai mult loc spre exterior. Să trăiască așa cum a fost lăsată și pentru ce a fost lăsată...liberă, în libertatea cea bună.

Acea aniversare a fost un dar...Inima izbândise! Și-a făcut loc prin lut, ieșind la suprafață. Și vai, cum se vedea! Nu am avut petrecere, nici parte de cele fără de care credeam că nu mă pot simți sărbătorită, însă am primit daruri statornice. Mai întâi oamenii...Pentru că atât de multă iubire am simțit atunci, încât m-am convins iarăși ce binecuvântare putem fi adesea unii pentru alții. Și mai apoi, bucuria simplității. Inima lepădase, chiar dacă pentru un timp scurt, cele moderne, lucioase și trăise pacea unei cămăși din pânză topită, ca a străbunilor noștri. Stătea tihnită la poarta trupului, cu mâinile tăcut împreunate și nu striga, nu vorbea tare, ci doar tăcea și zâmbea cald, atât de cald, că pentru o clipă mi-a amintit de icoana bunicilor noștri sfioși, dar curajoși.

Așa mi-am purtat în acele zile inima pe afară, prin înțelegerea pe care a dobândit-o. Greul celor câteva zile meritase din plin! Fără el nu știu dacă puteam să înțeleg sensul efortului, bucuria simplității și marea binecuvântare a panglicii cu care Tatăl ceresc ne leagă inimile, iubirea. Astăzi, cred cu tărie că fericit poți fi trăind mai mult cu inima, cel puțin eu! Doamne ajută ca acele zile să fie tot mai multe!

Mihaela