Blog

Hristos Însuși ne-a spus că cele pe care le face El, sunt acele lucruri pe care El le-a văzut la Tatăl: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face și Fiul întocmai” (Ioan 5, 19).

Mai mult, ne spune Hristos și faptul că tot ceea ce a văzut la Tatăl, ni le arată și nouă, ca dovadă a iubirii și încrederii Sale față de noi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Nu este deloc întâmplător și străin înțelegerii noastre faptul că aceste cuvinte ne-au fost transmise de către Ioan, cel care se numea pe sine „ucenicul cel pe care-l iubea Iisus” (cf. Ioan 13, 23; 19, 26; 20, 2; 21, 7, 20), „acela care la Cină s a rezemat de pieptul Lui” (Ioan 21, 20). Acest ucenic s-a distins printre ceilalți ucenici prin această dorință a lui de a pătrunde mai adânc în taina lui Hristos, motiv pentru care nu numai că nu se dezlipea de Iisus dar, prin plecarea capului pe pieptul Mântuitorului, ne-a arătat și calea: să ne dorim atât de mult să intrăm în Taina inimii lui Hristos, încât să stăm mereu cu urechea lipită de inima Lui. Mai este un loc în Sfânta Scriptură care ne arată cât de mult Ioan, ucenicul cel iubit, își dorea acest lucru – și nu numai pentru el, ci și pentru toți ceilalți oameni – și anume în Apocalipsă, unde îl vedem pe Ioan cuprins de adâncă tristețe din pricina faptului că nimeni nu putea avea acces la tainele cuprinse în Cartea Vieții: „...nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Și am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Și unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei” (Apocalipsa 5, 3 5).

Această atenție pe care Ioan a arătat-o, ne este de urgentă trebuință și nouă, căci este atenția pe care Însuși Hristos a avut-o față de Tatăl, cea pe care ne-o așează înainte și nouă ca model și cale. Aflăm, ascunsă printre rândurile în Epistolei către Filipeni, aceeași învățătură, urmată de același îndemn din partea Sf. Apostol Pavel: „Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 5-8).

Este ca și cum Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să preluăm lucrarea lui Hristos, rezumată în acest imn hristologic din Epistola către Filipeni. Fiul a venit ca mărturie a iubirii Tatălui pentru noi (Ioan 3, 16), ceea ce face ca Hristos să fie pentru noi iubirea întrupată a Tatălui. Ceea ce a văzut Fiul la Tatăl, aceea a venit să ne aducă și nouă, iar modul prin care face El acest lucru poate fi cuprins într un singur cuvânt: ascultare! De aceea, nu este greșit să spunem că ascultarea lui Hristos este ceea ce a înțeles El din dragostea Tatălui. Este în același timp și garanția identificării prin iubire între El și Tatăl: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (Ioan 8, 29). Dacă ne dorim ca această iubire, dintre Tatăl și Fiul, să fie și în noi, ba să avem și mărturia vie întru noi a acesteia, nu este altă cale decât ascultarea: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu șiil voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). (Va urma)

Protos. Hristostom Ciuciu