Blog

În seara duhovnicească din luna mai, am încercat să deslușim câteva idei din rugăciunea „Tatăl nostru”, pornind de la Evanghelie și tâlcuirile Sfinților Părinți.

Textul rugăciunii îl găsim la Evangheliile după Luca și după Matei: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9–13). Acel „așa” (gr. οὕτως) nu înseamnă doar cu această rugăciune, ci este un exemplu cum ar trebui să fie forma și conținutul unei rugăciuni autentice. Tendința noastră atunci când ne rugăm este, poate, să avem față de Dumnezeu o adresare individualistă sau egoistă. Dar Mântuitorul ne obligă să ne așezăm pe o poziție comunitară, „Tatăl nostru...”. Toată rugăciunea „Tatăl nostru” este la plural, este rugăciunea unui om care reprezintă pe alți oameni. Iar Mântuitorul ne-a dat-o ca exemplu de rugăciune. Și putem observa că așa se roagă oamenii cu adevărat duhovnicești, sfinții. Avem și câteva exemple:

Arhim. Zaharia Zaharou: „Doamne, vin înaintea Ta cu toți frații mei. Binecuvintează înfățișarea noastră înaintea Ta. Îți mulțumesc, Doamne, pentru toate darurile pe care le-ai pus în frații mei. Dă-ne să ne desfătăm cu mintea, cu inima și cu duhul în pomenirea cinstitului Tău Nume. Revarsă harul Tău peste noi toți. Umple-ne cu marea mângâiere a bunătății Tale. Și fă ca niciunul dintre noi să nu se depărteze din biserica Ta cea sfântă fără a fi mângâiați cu mângâierea cea nestricăcioasă a Duhului Tău Celui Preasfânt.”

Sfântul Nicolae Velimirovici: „Tatăl nostru! Tu ești Tatăl nostru, al tuturor: Te-aș micșora pe Tine și m-a micșora și pe mine dacă Te-aș numi: Tatăl meu. Tatăl nostru! Tu te îngrijești atât de mine, care sunt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tău este împărăția Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îți strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îți strigă: Tatăl nostru! În numele tuturor oamenilor, care sunt frații mei, eu mă rog Ție: Tatăl nostru! În numele tuturor făpturilor care mă împresoară și cu care m-ai întrețesut, eu mă rog Ție: Tatăl nostru! Eu mă rog Ție, Tată al universului, pentru un singur lucru mă rog Ție: fie ca să răsară cât mai degrabă ziua cea mare când toți oamenii, vii și morți, împreună cu îngerii și cu stelele, cu cele însuflețite și cu cele neînsuflețite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!”

De asemenea, când cerem „păinea noastră cea de toate zilele”, cerem să fim în comuniune cu toți oamenii. Sfântul Nicolae Velimirovici comentează, „Nu mă rog Ție pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai eu, când frații mei flămânzesc împrejurul meu? Ar fi mai bine și mai drept dacă s-ar lua de la mine și o asemenea pâine amară a iubirii de sine; mai bine să rabd de foame împreună cu frații mei. Nu poate fi voia Ta să-ți dea mulțumită un singur om, în timp ce sute Te blesteamă. Tatăl nostru, dă-ne nouă pâinea noastră, ca să Te slăvim într-un glas și să ne amintim cu bucurie de Tatăl nostru Cel ceresc”. La cuvintele, „ci ne izbăvește de cel rău”, ne amintim că singurul autor al răutății este vrăjmașul. Sf. Ioan Gură de Aur ne învață: „Cel rău este numit aici diavolul. Domnul ne poruncește să purtăm cu el război neîmpăcat... De aceea, Domnul nici n-a spus: Izbăvește-ne de cei răi, ci de cel rău, învățându-ne să nu purtăm ură semenilor noștri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol, pentru că el este pricina tuturor relelor.”

Rugăciunea „Tatăl nostru” este o rugăciune ipostatică, îl aduce pe om într-o stare în care cuprinde tot. Avem un exemplu la mama părintelui Zaharia. Într-o dimineață, când Părintele se pregătea pentru Liturghie, dar nu se putea ruga din cauza oboselii și extenuării, a auzit-o pe mama lui, la 5 dimineața, șoptind în camera ei. Și s-a dus, a întredeschis ușa și a văzut-o pe mama, care era semiparalizată la pat, că făcea închinăciuni așa cum putea, zicând: „Doamne, ai milă de copiii mei și de lumea Ta”. Sau mama părintelui nostru stareț de la Putna, care pomenea nu știu câți sfinți: „Sfinte cutare, cutare are nu știu ce problemă”. Astea sunt sufletele sfințițe, în mod firesc se rugau așa. Ăsta-i omul care îi aduce pe toți înaintea lui Dumnezeu. La aceasta suntem îndemnați în rugăciunea Domnească, să lărgim și noi inimile noastre și să fim ca El, să ne rugăm și noi ca Sfântul Siluan, ca „toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Iar tragedia este că noi, creștini fiind, nu ne rugăm așa.