Blog

În duminica a 4-a după Paști, citim Evanghelia vindecării slăbănogului de la Vitezda. Până acum totul a fost centrat pe evenimentul Învierii și pe martorii Învierii. De acum urmează trei duminici, aceasta, a slăbănogului, a samarinencei și a orbului din naștere, în care putem observa alte instanțe ale Învierii. Pentru că, înviere, prin excelență, este ce s-a întâmplat cu Mântuitorul, când a înviat toată făptura odată cu El, iar asta se va întâmpla și cu noi. Dar învierea trebuie să aibă loc și în viața noastră, acum. Și sunt și formele acestea ale învierii, pentru că noi suferim de diferite morți. Precum se spune într-o cântare a slăbănogului, „Mormânt îmi este patul. La ce îmi este de folos viața dacă nu pot să mă bucur de ea?” Iar Mântuitorul vine și îl înviază din acea moarte.

În tâlcuirea Sfinților Părinți, slăbănogul este imaginea sufletului nostru mort prin păcate, anchilozat, slăbănogit. Precum se spune în condacul acestei duminici, „Sufletul meu cel slăbănogit prin păcate de tot felul și prin fapte netrebnice... ridică-L cu puterea Ta.” Această slăbănogeală este un tip de moarte. Apoi mai este moartea prin desfrâu, cum era femeia samarineancă, sau prin alt tip de păcat. Mai este orbirea, care poate fi asociată și cu necunoașterea, cu necredința, cu orbecăirea prin întunericul acestei lumi. În orice caz, noi suferim de mai multe tipuri de morți. Și din toate acestea ne poate învia Domnul.

Trebuie să știm că, de multe ori, o moarte trupească (o boală) ascunde o boală sufletească. Aceasta este realitatea lumii în care trăim. Exact ca la Vitezda, o mare de șchiopi, surzi, orbi. Dar, mai ales, multe suflete bolnave. Personal, mai ales de când sunt aici, în America, am văzut multe suflete aproape mutilate de realitatea în care trăim. De ce?! Pentru că noi, oamenii, și mai ales cei care suntem aici, în America, ne setăm alte țeluri decât cele care ar trebui. Am ales cele materiale în loc să mângâiem pe fratele. Nu ne mai gândim la porunca directă a Mântuitorului, să iubești pe fratele tău, să nu faci rău fratelui, ci ne uităm doar la ce traget avem noi de împlinit și pe care îl urmăm din răsputeri. Mai ales în societatea aceasta competitivă în care trăim. Noi ne uităm doar la rânduielile acestei lumi. Iar aceste rânduieli, mutilează. Toți suntem cu cicatrici de pe urma acestor experimente materiale. Toți suntem aici ca la Vitezda. Imaginea este dezarmantă. Suntem în așa de multe probleme, încât nici nu știi de unde să o mai apuci, pe care să o rezolvi prima.

Dar în priveliștea aceasta vine Mântuitorul. Și El ne arată și azi, și mereu, că ne poate învia din orice moarte. Aceasta trebuie să învățăm și să aplicăm și noi în viața noastră. Biserica ne pune înainte aceste duminici ale slăbănogului, samarinencei și orbului din naștere, și pe Mântuitorul vindecându-i dincolo de orice așteptări și posibilități, ca să ne arate că și noi putem să ne vindecăm și să ne facem iar sufletele precum copiii. Iar semnul vindecării sufletului este bucuria. Bucuria, pacea sunt semnele unui suflet sănătos, până nu ajungem acolo, nu ne oprim. Iar calea sunt lacrimile. Pentru că zice și Sfântul Siluan că, „în ziua de azi oamenii sunt mândri, iar calea lor spre mântuire e prin suferință și necazuri”. Dacă ne-am smeri puțin, ar fi altfel, dar așa... Dumnezeu ne aduce înapoi, pe calea suferinței. Dacă se întâmplă ceva în viața noastră care pare să nu aibă sens, să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu vrea să ne zică ceva. Și atunci să luăm poziție, pentru că așa cum a ridicat-o pe samarineancă din poziția ei de om simplu, păcătos, la înălțimi, așa și pe noi ne ridică din patul nostru ca să ne îndreptăm ochii spre cer. Din nefericire, prin necazuri, prin boli și suferințe, cam așa se lucrează cu noi din păcate. Dacă erau alte căi și se putea, lucra Dumnezeu altfel cu noi, dar nu i-am lăsat altele.

Mântuitorul astăzi ne spune că se poate să ne învieze din orice moarte. Iar după Înviere El are tot harul, poate să rezolve orice. Apostolul Petru putea, apostolii puteau, trebuie și noi să putem. Însă, contează foarte mult atitudinea cu care ne poziționăm. Când dădeam meditații sau mai ajutam oamenii cu matematica, cel mai tare mă deranja când le dădeam o problemă și se apropiau așa de ea cu superstiție, „dacă o să am noroc, o să iasă, dacă nu, nu, cum o fi”. „Nu! E matematică, trebuie să iasă.” Asta criticam cel mai mult, atitudinea cu care se poziționau pentru rezolvarea problemei. Le spuneam, „Măi, dacă ți-am dat problema, în primul rând are soluție, și dacă ți-am dat-o ție, înseamnă că tu poți să o faci. Încerci până îți iese.” Ne zicea nouă un profesor de la Facultatea de Matematică din București, că atunci când faci cercetare și trebuie să rezolvi probleme, trebuie să fim precum câinele cu osul, „nu îi dai drumul până nu iese”. Aceasta este atitudinea și în cele duhovnicești. Iar la noi toate au soluție pentru că există Hristos care pe toate le poate.

„Ce-și propune omul, reușește!”, zicea părintele Emilianos. Avem probleme în viață, de multe feluri, dar toate se pot vindeca și trebuie să le vindecăm. Și odată ce am înțeles cum se face și am prins curaj, trebuie să îi ajutăm și pe cei din jurul nostru să o facă. Puterea Mântuitorului este aceeași, este disponibilă și fiecare trebuie să învețe cum să o acceseze.

În încheiere, există un cuvânt de la Sfântul Ioan Maximovici care ne arată și o posibilă cheie pentru rezolvarea problemelor noastre. „Ce este rugăciunea? Este convorbirea cu Dumnezeu. Ea este vrednică de o înaltă cinstire. Nu cu un scop material se face rugăciunea. Cea mai înaltă rugăciune este aceea în care omul uită orice scop al său, chiar și cel mai înalt, arzând de o singură dorință, să se apropie cât mai mult de Domnul, să își așeze la picioarele Sale capul său, să îi dăruiască toată inima Sa. Aceasta este desăvârșita dragoste și desăvârșita rugăciune. Domnul primește toate cele omenești, oricât de mici și neînsemnate ar fi, dacă inima omenească se bucură și se cutremură stând înaintea feței Stăpânului.” Ați înțeles ce ne lipsește? Nu contează ce Îi spui. Dacă inima se bucură și se cutremură, înseamnă că e vie înaintea Domnului. „Tot ce este mic devine mare în această ședere înainte, tot ce este nedesăvârșit se desăvârșește. Nu vă tulburați de micimea cererilor voastre, ci căutați înainte de toate, nu pe acelea pe care doriți să le cereți, ci pe Acela, Căruia doriți să Îi cereți. Cereri nevrednice sunt doar acelea ale celor care Îl iubesc mai puțin pe Domnul decât lucrul ori fapta pe care ei le cer.”

Avem probleme, suntem morți în multe feluri și trebuie să înviem. Și strigăm ca din gură de șarpe. Dar strigăm prost, așa cum ne-a explicat Sfântul Ioan. De ce? Pentru că eu iubesc mai mult ceea ce cer, decât pe Domnul. Deci strategia mai bună este să cresc calitatea rugăciunii. Cum a zis părintele Efrem din Arizona, „rugăciunea e foarte puternică, cu adevărat, dacă ai credință că se împlinește.” Arde problema noastră, știm, dar măcar puțină credință să avem că Dumnezeul nostru știe. Să amânăm puțin rezolvarea problemei noastre, și să ne concentrăm pe cum putem mări familiaritatea noastră cu Domnul. Să încerc să Îl cunosc puțin mai bine pe Cel de la Care încerc să obțin ce vreau. Atunci ne apropiem puțin de ce zicea Sfântul Ioan. Iar desfrânata, tâlharii, toți ne-au arătat că se poate. Toți putem să Îl iubim pe Dumnezeu, să ne familiarizăm cu El. Eu dacă mă apropii mai mult de Dumnezeu și Îl iubesc, nici nu trebuie să Îi cer prea mult, că se rezolvă. Asta ar fi o cheie pe care o putem aplica la toate stările noastre. Iar Mântuitorul ne va arăta harul Lui.