Blog

Seara duhovnicească a lunii iunie a avut loc în mod obișnuit, pe canalul de Youtube al mănăstirii. Subiectul central a fost pilda bunului samarinean (Luca 10, 25–37).

Tâlcuirea clasică a pildei o moștenim de la Origen, exegetul din sec. III: „Omul ce cobora era Adam. Ierusalimul este raiul, iar Ierihonul este lumea. Tâlharii sunt puterile ce ne vrăjmășesc. Preotul este Legea, levitul simbolizează pe prooroci, iar samarineanul este Hristos. Rănile sunt neascultarea. Dobitocul este trupul lui Hristos. Casa de oaspeți, care primește pe tot omul care voiește să intre, este Biserica. Cei doi dinari simbolizează pe Tatăl și pe Fiul. Gazda este capul Bisericii, căruia aceasta îi este încredințată. Faptul că samarineanul făgăduiește că se va întoarce reprezintă cea de-a doua venire a Mântuitorului. Samarineanul, care a făcut milă cu cel care căzuse între tâlhari, este cu adevărat un păzitor și un aproape mai grabnic în a ajuta decât sunt Legea și proorocii. Hristos a arătat că i-a fost aproapele celui căzut între tâlhari mai degrabă prin faptă, decât prin cuvânt.”

Așadar, Mântuitorul se apropie personal de fiecare, ne spune câteva cuvinte, ne mângâie și abia apoi ne lasă în grija Bisericii, a părinților duhovnici. Pilda aceasta ne vorbește întru totul despre Mântuitorul, dar și despre felul în care El ne vrea pe noi, adică tipul acesta de bunătate spontană, firească, așa cum poate regăsim de multe ori la mame. O mamă nu stă să se mai gândească atunci când este vorba de copii, se aruncă imediat să îi ajute. Acesta este imboldul inimii care iubește.

Pe lângă această bunătate, Mântuitorul ne și restaurează. Alexandru Mironescu, fost profesor de chimie și cercetător în România interbelică, membru al Rugului aprins, întemnițat și el la fel ca ceilalți membri, surprinde această imagine a Mântuitorului în eseul Sine intermissione orate, 17 august 1970 din cartea „Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins”:

„Hristosul din evanghelii, în sensibilitatea și înțelegerea mea de acum, vindecă, tămăduiește, restaurează, nu plânge niciodată steril, ci acționează, și chiar celui neputincios, care așteaptă de 38 de ani în pridvoarele Vitezdei, nu-i spune cuvinte ca acestea: «Vai, vai, sărmanul de tine, aștepți de atât amar de ani și n-ai găsit pe nimeni să se îndure de tine, ah, răutatea oamenilor!...» etc., banale și de o neroditoare și zadarnică generozitate. Hristos Se roagă, lucrează, zidește, împlinește cu gestul, cu fapta, cu cuvântul. Nimeni, în contact cu El, nu pleacă fără un anume folos și de nimeni El nu se ferește. Hristos nu este un moralizator, ci un restaurator al naturii funciare, destinate Împlinirii vieții veșnice.”

Aceasta este imaginea pe care o vedem bine împlinită în bunul samarinean. Din cauza rănilor pe care le avem, ne pierdem într-un șir nesfârșit de întrebări și nu ne găsim demnitatea de a ne ridica deasupra. Dar duhul Mântuitorului este altul, anume: „Dacă vrei să fii sănătos, acum se poate, pentru că Eu sunt cu tine.” Nu mai contează ce a fost, totul mă ajută de acum să am o relație plenară cu Mântuitorul, să-mi vindec rănile. Mântuitorul nu abolește răul, ci îl restaurează. Pe asta trebuie să ne concentrăm noi, altfel pierdem multă energie. Strădania noastră trebuie să fie centrarea pe Hristos, să avem această încredere în El că orice rană se poate vindeca la picioarele Lui. Am Samarinean care mă poate ajuta orice s-ar întâmpla.

Și pentru că pilda bunului samarinean este pilda inimii universale, care cuprinde totul, care iubește pe toți, este important să învățăm din ea și felul în care noi trebuie să ne raportăm la aproapele. Dar nu e ușor. Sfântul Paisie ne face o diagnoză foarte bună: „În această luptă mulţi fraţi de-ai noștri zac la pământ, acoperiţi de răni, plini de sânge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; că toţi ne gândim numai la noi înşine. De aceea, ne înecăm cu toţii. Numai atunci suntem tari, atunci suntem biruitori, când nu urmărim interesul nostru. Acum însă suntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgânii, şi nu suntem prieteni cu fiii Bisericii.”

Doar când ne încredințăm lui Dumnezeu cu adevărat și mai uităm de noi înșine, abia atunci avem ochi să vedem ce este în jur și de cât ajutor este nevoie. Iar atunci, preocupându-ne mai mult de ceilalți decât de noi înșine, ni se rezolvă și nouă problema. Așadar, noi trebuie să schimbăm aceasta și să ne lăsăm restaurați de Mântuitorul prin bunătatea și iubirea Lui de oameni.