Blog

După agapa frățească din ziua hramului, Părintele Stareț Melchisedec a susținut o conferință cu titlul, „De vorbă cu Starețul Putnei. Despre Părinții noștri în Domnul. Despre a fi creștin astăzi”. În cadrul conferinței a pus la inima credincioșilor câteva cuvinte despre marii duhovnici ai României pe care i-a cunoscut personal, făcându-i astfel, fie și puțin, părtași la duhul acestor părinți, și, totodată, oferind astfel modele de viețuire pentru zilele noastre.

Sunt convins că l-ați cunoscut pe părintele Sofian Boghiu. Mi-a fost duhovnic, atât timp cât am fost în București la facultate, cât și după aceea. Inclusiv pictura Mănăstirii Putna s-a făcut la sfatul părintelui. Părintele Sofian permanent se silea ca fii săi duhovnicești să se îngrijească de „icoana din adânc”. Care este „icoana din adânc”? Chipul lui Hristos din inima noastră. Pentru că fiecare dintre noi odată ce ne-am născut în taina Botezului, din apă și din duh, acolo preotul se roagă, înainte de a ne afunda în apă, cu aceste cuvinte: „Și fă ca Hristosul Tău” – se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, „să ia chip în acesta care se va naște din mâinile mele. Să nu oprească cumva păcatele mele harul Preasfântului Duh și ca nu cumva să se întineze cu ceva chipul lui Hristos din inima acelui prunc care urmează să se nască în Hristos Domnul.”

Ați auzit de Biserica Sfânta Vineri. Eram în anul III de facultate, ultimele săptămâni și s-a zvonit la noi în facultate că această biserică urma să fie dărâmată. Imediat ne deplasăm la Biserica Sfânta Vineri și într-adevăr, a avut loc Sfânta Liturghie și imediat după, au început să scoată afară din obiectele bisericii, iar noi studenții am fost împinși spre o stare de răzvrătire împotriva conducerii Bisericii de atunci. A urmat postul Sfinților Apostoli, iar înainte de a merge în vacanță, am mers la spovedanie. Și i-am povestit starea de răzvrătire pe care o aveam din cauza dărâmării Bisericii Sfânta Vineri. Atunci s-au produs niște răni adânci în sufletul nostru, când vedeam cum se dărâmă biserica. Și îi mărturisesc părintelui acele trăiri, iar părintele îmi răspunde calm, liniștit, la locul său, „Dacă i-ai judecat, spune-mi, ai îndreptat cu ceva lucrurile? Nu... Atunci, niciodată să nu judeci și niciodată să nu faci ceva împotriva lui Hristos și împotriva adevărului.” Am spus aceasta pentru că părintele Sofian s-a luptat pentru „icoana” din adâncul nostru.

*

Astăzi ați auzit la Liturghie de trecerea la cele veșnice a Părintelui Ieroschimonah Iacob Bârsan. Pe părintele Iacob l-am cunoscut în 1981, când eram în anul II de seminar. Iar pe 12 august 1989, când am mers la Putna definitiv, atunci părintele m-a întâmpinat. Nu cunoșteam pe nimeni la Putna, iar acesta a fost unul din motivele pentru care am ales Putna. M-a luat imediat părintele Iacob, care pe acea vreme era încă Visarion pentru că nu avea încă primită schima mare și m-a introdus la părintele stareț. La vreo patru săptămâni s-au gândit să mă și călugărească. Iar la Privegherea Nașterii Maicii Domnului 1989 am fost tuns în mohahism. Iar atunci, Părintele Stareț Iachint pe care îl știam mai mult din văzut pentru că îl mai văzusem pe la Mănăstirea Moldovița și pe care l-am iubit și apreciat foarte mult pentru smerenia și blândețea lui. Deci, pregătindu-mi tunderea în monahism, părintele Iachint m-a întrebat pe cine aș vrea naș, la care eu i-am răspuns că nu cunosc pe nimeni în Putna, afară de părintele Visarion Bârsan. A fost un îndrăgostit de Sfântul Ioan Iacob. S-a îngrijit de sfintele lui moaște și s-a îngrijit ca unele lucruri ale Sfântului Ioan Iacob să ajungă și la Putna. Și iată că acum a trecut la Domnul.

*

Părintele Arsenie Papacioc avea o dragoste infinită. De aceea, am zis că dacă dragostea lui Hristos s-a sălășluit în cineva, în părintele Arsenie s-a revărsat toată. Exact așa m-am simțit lângă părintele Arsenie, deși nu m-am spovedit la el. Dar am ținut enorm la el și mi-a transmis toată puterea dragostei lui pe care am simțit-o deplin și sub care m-am simțit ca o umbrelă.

*

Despre părintele Paisie Olaru... L-am întâlnit prima oară în toamna lui 1979. Era sus la Sihla, prin luna lui noiembrie, era în chiliuța lui. Când am intrat în chilie era o pace deplină, iar părintele transmitea o pace și o smerenie extraordinare, parcă era tot harul în chilia lui. Părintele Paisie m-a blagoslovit și mi-a pus chiar un bănuț în buzunar. Eram în primul an de seminar. El era adânc cugetător și avea o smerenie adâncă. A murit în 1990 și înainte de a trece la Domnul a avut o fractură la mâna dreaptă și zicea lucrul acesta: „Pentru că am fost prea îngăduitor, de aceea m-a pedepsit Dumnezeu.” Dar părintele Paisie era un adânc de smerenie.

*

Să vă spun o întâmplare cu părintele Cleopa. După ce trecusem de cinci ani în stăreție, mă duc la părintele Cleopa ca să mă plâng că vreau să scap de stăreție. Și el mă întreabă, ghiduș cum era: „Câți ani ai de stăreție?”, iar eu zic, „Cinci, sfinția voastră” și răspunde, „Cincizeci și cinci de ani când o să ai, să vii să-mi spui!”. Eu cum eram lângă el, l-am prins de mână și îi zic: „Sfinția voastră, asta nu e binecuvântare, e blestem!” După un timp, am mers iar și îmi zice: „Vrei să te spovedești?”; dar eu nu mă dusesem cu gândul ăsta. Și strigă la părintele Varsanufie, „Varsanufie, fă-i molifta!” Eu nu aveam de gând, dar părintele Varsanufie de colo, „Binecuvântat este Dumnezeu nostru...” și a început molifta: “Melchisedec, treci în genunchi!” Acum nu știam ce să zic, că nu mă pregătisem. Și mă duc la părintele Cleopa și începe el direct: „Ai mai judecat, ai mai cârtit, mândria, slava deșartă, închipuirea de sine?”. Și le-a înșiruit pe toate. Apoi începe să îmi facă dezlegarea. Și eu atunci zic: „Stați, sfinția voastră”, iar el: „Ce mai e?”. „De când sunt stareț, nu-mi mai fac pravila și canonul”. „Nu-ți mai faci pravila și canonul?! Câți călugări ai?”;nu mai știu câți eram atunci. Iar părintele spune: „Ăsta ți-i canonul, să ai grijă de ei, asta e ascultarea ta, să ai grijă de obște, nu altceva”. Total nou pentru mine care eram un țânc. Eram un copil atunci. Acesta a fost părintele Cleopa.

*

Să spun ceva de Înaltpreasfițitul Iustinian [Chira]. L-am căutat, prin 1989, după ce trecusem pe la părintele Cleopa și eram așa, nu știam exact unde să opresc. Și m-am dus la Vlădica Iustinian să îi cer un sfat. Iar Dumnezeu îți răspunde în viață, dar după ce te trece puțin prin ciurul Lui. Ajung la Cluj la Vlădica Iustinian, îl întâlnesc în jurul prânzului și îi spun că aș vrea să îi cer un sfat. Îmi zice să vin mai târziu. Am revenit la ora stabilită, dar nu l-am găsit. Iar în interior au început acele frământări. M-am dus în catedrală și acolo e o icoană a Maicii Domnului. Până ce nu m-am lepădat de tot gândul și n-am zis, „Doamne, deschide-mi și dă-mi pe vlădica”, pentru că până atunci eram șovăitor. Două ore mai târziu am încercat iară și mi-a deschis spunându-mi că mă aștepta de cu două ore în urmă. Eu i-am zis că am venit, iar Preasfinția sa mi-a răspuns că nu a auzit nimic. Dar ce era? Eu nu eram pregătit ca să primesc cuvântul lui. M-am prezentat în câteva cuvinte, iar el incepe în felul următor: „Frate Mihai, călugărul este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care omenirea îl face lui Dumnezeu, dar și darul pe care Dumneze îl face omenirii.” Pentru mine deja fusese suficient. Și mi-a vorbit timp de o oră și mi-a dat sfaturi pe care le urmez până în ziua de astăzi. Așa l-am simțit pe vlădica Iustinian. Veșnică să îi fie pomenirea și lui și tuturor părinților pe care i-am pomenit.

*

În 1973, în prima duminică după sărbătorile de iarnă, bunica din partea tatei, adică străbunica mea, îi spuneam, „bunica cea bătrână”, avea deja nouăzeci de ani, iar ea ne-a crescut pe noi. Se numea Saveta Ilașcu. Se știa că bunica cea bătrână este gata pe moarte, iar noi, nepoții și strănepoții, trebuie să ne luăm iertare. Dacă murea cineva în sat fără ca rudele să își ia iertăciune, era ca un blestem. În ziua aceea ne-am perindat toți nepoții și strănepoții la bunica. Pe seară ne-a trimis pe toți acasă, dar a oprit-o doar pe mama, pe Teodora. Străbunica acesta a fost văduvă din Primul Război Mondial și a făcut prescuri la biserică toată viața ei, până nu a mai putut. E o jertfă deosebită. Iar de acum era seară și o întreba pe mama cât e ceasul, mama i-a zis că e 22. Bunica zice, „ei, mai este.” Aproape de miezul nopții întreba tot mai des. La 23:45 îi zice mamei, „Ei, Teodora, de acum e gata, aprinde lumânarea.” Mama a ascultat-o, i-a pus lumânarea în mână, bunica a înghițit de trei ori și a plecat. Sfârșit creștinesc. Nu cerem așa în ectenii?!