A crede că rugăciunea e zadarnică este o cursă a vrăjmașului

Prin câteva întămplări din ultimii ani, am ajuns să înțeleg mai bine rostul rugăciunii în viața creștinilor ortodocși. La început, această înțelegere s-a născut din unele frământări pe care le aveam pentru unii oameni pe care îi iubesc, atât ortodocși cât și neortodocși. Aceste frământări nu au fost doar practice, ci și duhovnicești, fiindcă la vremea actuală când scriu aceste rânduri, sunt singurul membru al familiei mele care a îmbrățișat Ortodoxia.

Pe parcursul unui pelerinaj în Kodiak, Alaska, i-am vorbit despre frământările mele unui frate-întru-Hristos, de asemenea ortodox. I-am împărtășit cum simțeam că strădaniile mele de a-i convinge pe cei dragi ai mei despre adevărul Ortodoxiei sau chiar despre unele concepte mai ‘lumești’ nu aduceau nicio roadă. I-am zis: „tot ceea ce pot face este să mă rog,” dând impresia că rugăciunea e zadarnică. Acest frate-întru-Hristos mi-a răspuns imediat: „Asta este o cursă a vrăjmașului – să te facă să crezi că rugăciunea e zadarnică. Vezi, de aici începe, mai întâi te face să crezi că rugăciunea e zadarnică, apoi va vrea să nu te mai rogi deloc…” Până la urmă, cine știe unde va duce un asemenea declin în rugăciunea nădăjduitoare, poate la mâhnire și deznădejde în cel mai bun caz. Asta m-a influențat puternic.

Pentru a ilustra mai bine această idee, stăteam odată la o mănăstire prestigioasă în nordul statului New York pentru o perioadă mai lungă. În timpul petrecerii mele acolo, am vorbit cu Starețul despre rugăciune, mai ales despre atunci când vrea cineva să dobândească ajutorul lui Dumnezeu în mod deosebit. Mi-a povestit cum că, la un moment dat, mănăstirea se confrunta cu niște greutăți financiare majore și a rugat-o pe o femeie evlavioasă care locuia în preajma mănăstirii să citească un acatist pentru 40 de zile la rând pentru bunăstarea mănăstirii. A căzut de acord și, spre mirarea Starețului și a femeii, după ce a terminat acatistul, în a 40-a zi, mănăstirea a primit sprijinul financiar de care avea nevoie ca să rezolve greutățile cu care se confrunta.

Altădată, tot la această mănăstire, am mers într-o plimbare cu un anume ieromonah filipinez. Cât ne plimbam, i-am împărtășit din frământările pe care le aveam pentru mama mea. Atunci el m-a întrebat: „O iubești pe mama ta?”. Inițial eram nedumerit și am zis: „Păi, da, sigur că da.” A urmat o scurtă tăcere în timp ce am continuat plimbarea. Apoi mi-a zis: „Rugăciunea care vine dintr-o inimă cu dragoste e la fel de puternică ca rugăciunea unui părinte duhovnicesc pentru fiii lui duhovnicești.” Aceasta mi-a amintit de povestea Sfintei Monica, mama Sfântului Augustin, care plângea pentru fiul ei. Era extrem de întristată pentru că fiul ei, viitorul sfânt, se afla în înșelare aparținând unei erezii gnostice. Un episcop anonim a consolat-o cu următorul cuvânt: „Un fiu al atâtor lacrimi nu va pieri.”

Așadar, să prindem curaj din asemenea exemple, atât pentru noi înșine, cât și pentru cei dragi ai noștri, indiferent dacă ei sunt ortodocși sau nu. Rugăciunea poate fi mai puternică decât îți imaginezi, dacă inima ți-e potrivită. Și dacă nu reușești de fiecare dată, a fi stăruitor la rugăciune poate aduce totuși un folos. Să ne ajute Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor Sfinților, să înțelegem mai bine semnificația rugăciunii în viața noastră, mai ales noi care suntem creștini ortodocși credincioși.

Olof Borg