Blog

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut pe data de 19 iulie 1759, în orașul Kursk, din părinți iubitori de Dumnezeu. Acesta a iubit cele sfinte încă din copilărie, când a fost vindecat în chip minunat de Maica Domnului.

La vârsta de 17 ani, având binecuvântarea mamei sale, a plecat la Mănăstirea Sarov. Acolo s-a dedicat cu toată râvna lui Dumnezeu, întărindu-se în lupta duhovnicească mai ales prin rugăciunea lui Iisus. După o vreme s-a îmbolnăvit foarte grav. Însă, în ciuda acestui lucru, a refuzat ajutorul doctorilor, primind doar Sfânta Împărtășanie. Atunci când s-a crezut că va muri, i s-a adus Sfânta Împărtășanie. În clipa aceea, într-o lumină strălucitoare i s-a arătat Maica Domnului alături de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arâtând spre el, Maica Domnului a rostit către cei doi: „Acesta este din neamul nostru!”. La scurt timp după aceasta, își va recăpăta sănătatea și va construi pe locul acelei arătări, așezământ de binefacere.

A fost tuns în monahism după opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, primind numele de Serafim, care înseamnă „arzător” sau „înfocat”, urmându-le tot mai mult puterilor cerești cărora le-a purtat numele. Puțin mai târziu este hirotonit diacon. Astfel, râvna spre cele sfinte este din ce în ce mai mare, sporindu-i astfel asceza și smerenia. 

După ce duhovnicul său a trecut la cele sfinte, a primit binecuvântare să se retragă în pustie, la 6-7 km de mănăstire. Acolo și-a construit o colibă și o mică grădiniță pe o colină pe care a intitulat-o Sfântul Munte, cu gândul la muntele Athos. Acolo petrecea toată săptămâna în post și rugăciune, întorcându-se la mănăstire duminica și în zilele de sărbătoare. Era într-o permanentă rugăciune și purta în spate o Evanghelie grea, pe care o numea „povara lui Iisus”. Alesese și câteva locuri din pădure pe care le numise după locurile din Evanghelie: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota. Astfel, citea în fiecare zi pericopa evanghelică corespunzătoare fiecărui loc sfânt, trăind astfel viața Mântuitorului.

Se hrănea cu pâine primită de la mănăstire și cu legume din propria sa grădină. De multe ori își împărțea merindele cu animalele sălbatice, mai ales cu un urs blând din apropiere. Era de multe ori ispitit de vrăjmașul diavol, prin gânduri de slavă deșartă, arătări și zgomote de tot felul pe care reușea să le înlăture prin rugăciune. Însă, întețindu-se tot mai mult lupta cu vrăjmașul a petrecut o mie de zile și nopți pe o stâncă, în genunchi, rostind rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Astfel a reușit să învingă ispita. Apoi, a fost bătut cu brutalitate de trei tâlhari care au vrut să îl fure și pentru că nu au găsit nimic, l-au bătut cu multă cruzime. Sfântul Serafim, deși s-ar fi putut apăra pentru că era robust, nu a făcut-o, întrucât s-a gândit că așa va fi părtaș patimii Mântuitorului. După ce s-a recuperat, s-a întors în pustie. Între 1807-1810 nu a mai vorbit deloc. După adormirea egumenului de la mănăstire, la porunca unor monahi ai mănăstirii s-a întors și a început o nouă etapă a vieții sale monahale, închiderea cu totul în chilie. Acolo și-a continuat timp de cinci ani viața ascetică, fiind adesea răpit cu duhul la cer. După acești cinci ani, în anul 1826, Maica Domnului i-a vestit că a venit clipa să împărtășească semenilor săi experiențele sale ascetice. Astfel, și-a deschis ușa chiliei, devenind un povățuitor foarte căutat, atât de călugări, cât și de mireni. Ușa chiliei sale era deschisă oricui, până târziu în noapte. Își saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Blândețea și smerenia sa erau atât de mari, încât atingea inima fiecărui om care îi călca pragul chiliei. Nu judeca pe nimeni, iar bucuria sa cea mai mare era atunci când un om cu păcate multe venea să se spovedească. Dobândise darul înainte prorociei, motiv pentru care a prezis războiul din Crimeea, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu. 

Motovilov, un mare proprietar rus care fusese vindecat de sfânt și devenise astfel cel mai apropiat ucenic al său, l-a întrebat care este scopul vieții creștine. Sfântul i-a răspuns că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt și că aceasta se obține printr-o bună viață duhovnicească. Dar pentru că Motovilov voia un răspuns mai clar, sfântul l-a strâns brusc în brațele sale, l-a privit drept în ochi, fața lui devenind dintr-o dată foarte strălucitoare, și i-a zis: „Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul inimii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupești pogorârea Sfântului Duh; și iată ai devenit, ca și mine, cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?”. Motovilov a răspuns: „Liniște, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Și ce încă?” „O căldură și o mireasmă, pe care nu le-am mai simțit vreodată.” „Această mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, și această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).” La îndemnul starețului, Motovilov a consemnat această întâmplare, însă manuscrisul a fost găsit abia în 1903, în apropierea canonizării sfântului.

Pe când era diacon, i-a fost încredințată conducerea duhovnicească a mănăstirii de maici, Diveievo. Astfel, cu multă dragoste și înțelepciune își îndruma fiicele duhovnicești să aibă mereu mâinile ocupate cu munca, iar buzele cu rugăciunea.

Trecerea sa la Domnul i-a fost vestită chiar de Maica Domnului, aceea fiind a douăsprezecea vedenie pe care o avea. În vârstă de 70 de ani, pe data de 1 ianuarie 1833 și-a luat rămas bun de la călugări: „Lucrați pentru mântuirea voastră; vegheați! Cununile vă sunt pregătite.” Și și-a dat duhul în mâinile Domnului. La 19 iulie 1903 a fost canonizat și a avut loc o procesiune cu moaștele sale care au făcut multe minuni. În 1991, moaștele Sfântului Serafim de Sarov au fost redescoperite, după ce fuseseră ascunse de bolșevici într-un muzeu al ateismului timp de 70 de ani. 

Sfântul Serafim de Sarov ne-a lăsat câteva cuvinte de învățătură care să ne întărească și însoțească pe drumul spre mântuire:

Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.

Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească și să nu ne tulburăm când alții ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abținem de la orice mânie și să ne păzim mintea și inima de orice mișcare nechibzuită.  

Pentru a ne păstra pacea sufletului trebuie, de asemenea, în tot chipul să ne ferim a-i osândi pe alții. Prin virtutea neosândirii și a tăcerii se păstrează pacea sufletului.  

Dacă nu e cu putință să te supui, ar fi bine, cel puțin, să-ți ții limba în frâu.  

Cine a biruit patimile, acela va birui și tristețea. Iar cel biruit de patimi, nu va fi ocolit nici de cătușele mâhnirii.  

Cine iubește pacea, aceluia îi este aproape imposibil să se întristeze, iar cel care urăște pacea întotdeauna este trist.  

Pacea sufletească se obține prin dureri. Semnul vieții duhovnicești este adâncirea omului înlăuntrul său și tainica lucrare în inima sa.  

Unde sunt necazuri, acolo e mântuire.  

Virtutea nu este o pară pe care s-o înghiți dintr-o dată. Căci nu este ușor ca cineva să biruiască deșertăciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur și încercat numai după ce, cu ajutorul rugăciunii, suportă numeroasele ispite ce-i vin fără voia lui. Răbdarea este sârguința sufletului în lucrarea lui.

Trebuie să fim înțelegători față de neputințele și imperfecțiunile noastre sufletești și să avem răbdare față de defectele noastre, așa cum avem față de defectele altora. Dar nu trebuie să trândăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătățirea firii noastre.  

Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Pentru acest motiv se numește Maica Domnului „rana dracilor”, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului.