Blog

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este un prilej al pocăinței. După cădere, așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul s-a îmbolnăvit de necunoașterea cauzei sale și, în general, a realității. Și, paradoxal, deși a greșit și toți greșim apoi, ne este foarte greu să ajungem la pocăință. E paradoxal. Și cu cât omul face mai multe păcate, cu atât îi este mai greu să se pocăiască. Am zice că ar trebui să fie invers. Dar, paradoxal, este așa. Pocăința nu este firească pentru Adam. Iar noi repetăm comportamentul adamic. Adam când a greșit s-a îndreptățit, nu și-a recunoscut vina. Așa facem toți. Și atunci, Mântuitorul știind că nu are cum să aștepte roade de pocăință din partea noastră, ne arată altă cale. Vine El și ne arată cum se face pocăința. Se poartă ca rob al lui Dumnezeu până la cruce (cf. Filipeni 2, 8), iar apoi ne roagă: „stați puțin lângă Mine sau faceți puțin ce fac Eu.” Cum i-a rugat pe apostoli în grădina Ghetsimani: „stați puțin cu Mine și privegheați că îmi e greu” (cf. Matei 26, 38). Așa ne roagă Dumnezeu-Omul.

Așadar, aceasta este strategia pe care a găsit-o ca să ne întoarcă la El: vine El și Se duce jos, jos, până la Cruce, făcând pocăință pentru noi, apoi ne roagă pe noi, „veniți puțin și Mă ajutați.” Deși El pentru noi este acolo.

În practică, observăm că pocăința ne este cam depărtată, străină, deși suntem păcătoși. Aceasta pentru că păcatul vine cu o oarecare nesimțire. El ne orbește, cum am zis, ne-am îmbolnăvit de necunoaștere, nu știm ce s-a întâmplat cu noi, cât de bolnavi suntem. Mântuitorul pe Cruce ne arată cât de bolnavi suntem. Noi nu am fi știut.

Deci, pentru că nu putem aduce noi pocăința pe care trebuie să o aducem, El apelează la mila noastră: „De dragul Meu, veniți alături de Mine, nu Mă lăsați singur... Faceți asta pentru Mine...”. Și apoi învățăm și pocăința. Și așa omul câștigă. Chiar dacă vrăjmașul barează drumul spre pocăință, mila și iubirea sunt deschise la orice păcătos și de aceea Mântuitorul apelează la ele.

Am putea învăța de la tâlharul de pe cruce, cel bun. Deși a început ca celălalt, adică precum omul care a păcătuit și apoi suferă o viață întreagă și nu știe de ce suferă și este și acrit, frustrat, cârtitor, cum își duce fiecare suferința. Dar apoi, Îl vede pe Hristos în mijlocul lor, care Se purta altfel. Nu era nici încruntat, nici revoltat, nici cârtitor, chiar dacă suferea mai mult decât ei, era mai desfigurat ca ei doi. Cu toate acestea, nu avea nimic din felul celor doi de a sta pe cruce. Iar asta l-a convertit. Și-a dat seama că El e altceva. Atunci și-a venit în sine și îi spune acele cuvinte. Prin urmare, își dă seama în primul rând că ceea ce suferă e din vina lui, așa cum și noi ar trebui să ne dăm seama, și că Omul acela suferă mai mult ca ei. Două mari adevăruri de care și noi trebuie să ne pătrundem și să ne ajutăm. Și atrage faptul că Mântuitorul suferă mai mult decât noi și pe nedrept. Asta ar trebui să fie și în post. Mântuitorul a suferit mai mult decât postul meu negru sau ce mai fac eu în post. Și acesta ar trebui să fie duhul în care stăm, pentru că e dătător de viață.

După ce acest tâlhar Îl recunoaște pe Mântuitorul, nu îi ia nimeni suferința, el rămâne pe cruce, dar după asta a stat mai drept pe cruce, mai bine. Și-a dat seama ce demnitate poate avea el ca om. S-a ridicat în două picioare pe crucea lui, ca să spunem așa. Așa și noi. Învățăm de la Hristos cum se trăiește suferința în viața aceasta. Și El ne dă cel mai bun motiv să o facem: de dragul Lui! „Primește orice greutate vine în viață și sufer-o pentru Mine, te rog.” În felul acesta tăiem răul. Și Mântuitorul tot asta a făcut. A abolit orice dreptate și a luat El toată vina asupra așa. „Faceți și voi așa, vă rog”. Aceasta ne scapă de orice rău. Aceasta este calea noastră de ieșire din robia păcatului.