Blog

Aud notele liniștite de la pian. Întinsă pe canapea, cu mintea la locul ei, lângă inima mea.

Privesc în jur, toate își au locul, privesc în mine: toate își au locul. Aș pleca, dar aș mai rămâne puțin, m-aș mai bucura puțin de liniștea asta vie care se revarsă în mine. Aș plânge puțin, dar de bucurie. De bucuria clipei pe care mă las s-o simt. Așa că mai stau puțin pentru că mă tem că lumea de-afară îmi va fura clipa.

Schimbări majore se petrec în mine. E ca și cum un oraș întreg se distruge, îi văd clădirile cum se risipesc, se despică de la mijloc și se transformă în fum. Respir pentru că știu: clădirile sunt iluziile în care am locuit. M-am plimbat prin case pustii cu oameni morți mimând fericirea. Am plâns în blocuri gri crezând că despre asta este iubirea. Am alergat în nopți pustii căutând prietenia. Am stat la o masă de plastic lângă niște corpuri care mă făceau să cred că asta e tot.

Clădirile sunt iluziile în care am trăit și acum le las să se dărâme. Iar spre surprinderea mea, nu rămâne un loc pustiit. În locul în care au fost clădirile, se află viața cea adevărată. În locul în care au fost clădirile, se naște ceva nou, firav, e ca un râu, ca un izvor din care se va adăpa tot ce urmează să crească. Simt cum clădirile ascundeau eternitatea din mine. Iar acum doar stau, în locul în care au fost clădirile. Și îmi vine să plâng, dar de bucurie.

Parcă mă întâlnesc pentru prima dată, parcă pentru prima dată mă văd cu adevărat. Mă simt plină de sufletul meu și mă bucur. Mă bucur să Te cunosc, ești mai minunat decât aș fi putut vreodată să-mi închipui. Simt un drag pentru sufletul meu mic care parcă își ridică ușor capul să primească iubirea. Sunt plină de sufletul meu și mi-e plin sufletul de Dumnezeu.

Îți dai seama? Suntem nemuritori! Nu mă mai satur să fiu. Copilul Tău, Doamne. Iar de acum niciodată nu o să mai vreau să mai fiu altceva decât copilul Tău, Doamne!

Beatrice